UN OM PRINTRE OAMENI…

Profesorul Cărpenaru se ridicase deasupra lumii noastre de mai multă vreme. Nu de acum. Se ridicase dea­supra lumii încet, fără zbatere și, mai ales, fără regret.

Profesorul Cărpenaru s‑a ridicat deasupra lumii noastre îm­păcat, știind că lasă lucrurile așezate și, mai ales, neîntinate.

Profesorul Cărpenaru s‑a ridicat deasupra lumii noastre cu lumină și, mai ales, în lumină.

Profesorul Cărpenaru a lăsat deoparte lumea noastră de mai multă vreme. Nu de acum.

Profesorul Cărpenaru s‑a ridicat conștient de aici, nu mândru sau supărat, doar luminos.

Profesorul Cărpenaru aproape a plece mai înainte. Înainte de ultima provocare. Ceva l‑a întors atunci la noi. Ceva l‑a determinat să revină. Pentru că era prea devreme. Prematur. Avea încă treabă aici. Nu putea pleca. Cine ar mai fi rămas să lupte? Să spere?

Profesorul Cărpenaru rămâne, probabil, ultimul sau printre ultimii Zei ai dreptului românesc contemporan.

Profesorul Cărpenaru închide poarta unei lumi pe care a iubit‑o și pe care a avut de ce să o iubească.

Profesorul Cărpenaru s‑a bucurat de Lumea Dreptului. S‑a adăpat din apa științei și, mai ales, din apa vieții.

Profesorul Cărpenaru nu vorbea atât de mult cât se exprima. Înțelegeai, nu puteai să nu o faci.

Profesorul Cărpenaru ne‑a lăsat aici conștient de lumea tulbure pe care nu numai dreptul o trăiește, ci pe care noi toți o trăim.

Profesorul Cărpenaru se detașase; avea o solitudine abia perceptibilă. Se retrăsese conștient într‑o oază de seninătate, de bucurie lăuntrică și, mai ales, de împăcare.

Profesorul Cărpenaru rămâne o rază a unui Soare care nu mai strălucește, așa cum multe alte lucruri nu o mai fac.

Profesorul Cărpenaru a plecat luând o Lume împreună cu el. Ne‑a lăsat să vedem. Să conștientizăm, urmând a hotărî.

Profesorul Cărpenaru s‑a contopit cu noi mulți ani. Am respirat și ne‑am adăpat împreună din Lumea Dreptului. Ne‑a cultivat. Ne‑a pregătit. Ne‑a îndrumat. A plecat încrezător că putem reuși. Nu toți, dar unii dintre noi, cu siguranță!

Profesorul Cărpenaru a fost împovărat de Lumea Dreptului pe care a crezut că o cunoaște. Că o stăpânește. A crezut că poate avea încredere în noi, iar noi i‑am trădat așteptările, împovărându‑i bătrânețea, neliniștindu‑l, trădându‑i așteptările și încrederea, sacrificând ceea ce nu poate fi jertfit niciodată…

[1]

Profesorul Cărpenaru a fost părăsit. Trebuie să ne asumăm asta și să avem curajul să o spunem. L‑am părăsit! Puținele oaze care îl bucurau s‑au pierdut, în ultimii ani, în dezamăgirile crunte la care a fost supus. Fără să vrea asta, fără să o ceară. Gratuit…

Profesorul Cărpenaru a ținut sus făclia dreptului comer­cial. Și‑a asumat, făcându‑i pe mulți alții să își asume, să creadă, să conștientizeze că nu e chiar totul pierdut, că trebuie luptat pentru un ideal în care crezi, cu care te contopești, pe care ți‑l asumi.

Să ni‑l amintim așa cum era. Să nu uitam pentru ce a trăit, ce ne‑a lăsat, pentru ce a luptat. Făcând asta, putem duce mai departe moștenirea pe care ne‑a lăsat‑o, făcându‑l mândru de noi.

Profesorul Cărpenaru a fost. Este. Și va fi.

Note

[1] Prezentul editorial a fost publicat în Revista Română de Drept Comercial nr. 2/2020.