UN AN FĂRĂ PROF. UNIV. DR. ION TURCU

În[i]urmă cu un an[ii] a plecat de lângă noi domnul profesor universitar Ion Turcu, unul dintre cei mai influenți și prolifici teoreticieni ai dreptului, care a contribuit la dezvoltarea profesiei de practician în insolvență încă de la începuturile ei în România.

Redăm câteva fragmente dintr‑un interviu acordat de domnul profesor publicației Universul Juridic în iulie 2016, o discuție despre amintiri și principii.

Domnule profesor, ne lipsiți!

„Profesia de judecător este biblică.”

Universul Juridic: Suntem împreună cu dl profesor Ion Turcu, cu dl judecător Ion Turcu, în contextul celei mai recente apariții editoriale – O viață de judecător, 45 de ani în magistratură. Care sunt lucrurile care rămân, dle profesor, dle judecător, după 45 de ani în această profesie?

Ion Turcu: Regretul că putea fi mai bine și n‑a fost. Dar este timpul care merge impardonabil într‑o singură direcție și ceea ce dobândești în mod sigur este bătrânețea, slăbiciunile de tot felul și regretele. Însă nu pot să mă plâng, am avut noroc mult în viață. În primul rând pentru că am evitat, fără să fiu conștient, niște pericole mortale. Alte persoane în aceleași împrejurări și‑ar fi pierdut viața. Și eu am avut un înger păzitor. Deci ăsta a fost principalul succes pe care cred că l‑am obținut în viață. Nu o viață lungă, dar o viață demnă și o viață sănătoasă.

Înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră, am avut două prilejuri să fiu intervievat și televizat. Mai întâi, la Besançon, unde s‑a semnat un acord de colaborare între Ministerul Justiției din Franța și Ministerul Justiției din România, parafat oficial în prezența delegațiilor celor două ministere și în sala de festivități a unui palat din secolul al XVIII‑lea, bogat ornamentat cu fresce, o minunăție! Când s‑a terminat partea oficială, a venit la mine, din colțul opus al încăperii, procurorul general de la Besançon, un bărbat la vreo 60 de ani, scund, care mi‑a spus abrupt, fără nicio introducere: „Trebuie să intri în politică! Mai ai 10 ani buni. Folosește‑i!” Și a plecat. Ce‑o fi vrut ăsta? Nici nu ne cunoșteam. Era prima oară când ne vedeam. Noi ne‑am aliat cu Justiția, nu cu Procuratura. Și, după aia, mi‑am dat seama. A văzut că știu să vorbesc la microfon și când sunt filmat. Și atât e suficient ca să fii politician.

Cealaltă întâmplare a fost la Atlanta, Georgia. Acolo este vie încă amintirea Președintelui Carter. Are și un muzeu. Am participat la un congres pe stat, pe Georgia, a practicienilor în insolvență din acea zonă. Și sala era foarte mare, sală de conferință, dar și mai mare era sala de mese; era ca un hangar de mare. Eu am fost reținut de niște reporteri de la ziarele locale, pentru că mi‑a făcut reclamă un avocat american care fusese în vizită în România. Tot el, după aceea, mi‑a făcut cunoștință și cu alți avocați și cu autori de Drept comercial din Georgia. Deci am întârziat la începerea  mesei de prânz. Am intrat în hangarul acela uriaș și am privit în dreapta, în stânga mesei rotunde, la care încăpeau 20 de persoane și nu era niciun loc liber. Am mers mai departe și doar am zărit pe dreapta o masă la care erau puțin oameni și mai multe locuri libere. M‑am repezit să iau scaunul, să‑l trag, să mă așez… Am văzut că toți se uitau țintă la mine. Și toți erau negri; niciun alb la masa negrilor, niciun negru la masa albilor. Prin urmare, rasismul nu este încă total depășit.

Și este o anecdotă, apropo de alegerea actualului președinte al Statelor Unite; probabil că o știți: Un ziarist din New York – și New Yorkul este foarte tolerant – își ia un an sabatic și conduce la întâmplare prin Texas – care este enorm –, Franța, Anglia la un loc. Dar era și multă zonă deșertică. Și ajunge într‑o zonă prăpădită, fără pământuri lucrate, și vede o dărăpănătură de fermă; intră înăuntru și‑l găsește pe fermier: un bătrân, care abia se ținea pe picioare, și îi spune: „Bine, cum poți să trăiești dumneata aici, în izolarea asta? Nu ziare, nu radio, nu televiziune. Cum poți să trăiești așa, rupt de realități?”. Acesta îi răspunde: „Da, și ce‑aș putea afla nou? De pildă, știi că avem un președinte de culoare? Nu mai spune! Ce mândru trebuie să fie stăpânul lui!”.

Universul Juridic: Iată niște întâmplări și niște momente importante în carierea dumneavoastră. Domnule profesor, suntem împreună la Conferința Națională de Drept Comercial. Ați fost omagiat de către colegii de aici printr‑o diplomă aniversară pentru, probabil, perse­verența cu care ați rămas fidel Dreptului comercial, având în vedere că ați fost un pionier în România, scriind în anii ’90, chiar, despre aceste lucruri și despre problematica Dreptului comercial.

Ion Turcu: Sigur, am fost omagiat de mai multe ori și în diverse locuri. De pildă, la hotelul Hilton – Athenée Palace, acum vreo 3‑4 ani, profesorul Valeriu Stoica, care nu mi‑a fost profesor pentru că eu am făcut la Cluj, mi‑a acordat o diplomă de excelență și 10.000 de euro, care mi‑au prins foarte bine, pentru că eu sunt un risipitor; cheltuiesc mulți bani pe cărți. Și îmi amintesc de Mihail Sebastian cu piesa lui, în care replica unui personaj spune: Patimă mare cărțile, patimă mare (…). După aceea am fost omagiat la Cluj, anul trecut, exact în 31 mai, când se împlineau 50 de ani de căsătorie – vă dați seama. Și soția mea era în sală. Radu a aranjat totul, fără să mă informeze. A fost o surpriză. Și cu această ocazie și Universitatea de aici, de la Timișoara, a ținut să‑mi acorde o diplomă aniversară. Toate diplo­mele astea sunt pe pereții unei încăperi minuscule din cabinetul meu, începând cu diploma de absolvire a ciclului 3 de Drept comparat la Strasbourg, în ’83‑’85. Am dat 33 de examene, fără să mă silească cineva, de bunăvoie, și am obținut, după al treilea ciclu (care se organizează odată la 5 ani, din 5 promoții), diploma superioară de Drept comparat, și în același timp am cunoscut un om deosebit, un francez cum mai rar se întâlnește, care era în acel moment avocat, pe cartea pe care mi‑am procurat‑o eu, din mijloace proprii – Dreptul informațiilor, publicată de el în ’83. Am avut prilejul să îl cunosc pe autorul acestei cărți, pe Ministrul de Externe francez. Era prieten cu Mitterand și, din avocat, a fost cooptat în guvern. Ministru de Externe era funcție foarte importantă. Așa se face că, după ce mi‑a deschis plicul cu scrisoarea trimisă (…) mie la Cluj, l‑au relipit cu pap, să se vadă că a fost așa. Și în ziua următoare primirii scrisorii, s‑au înfățișat doi tovarăși de la Securitate. Care nu și‑au ascuns calitatea de ofițeri de securitate, dar nici nu au declinat‑o. Și mie mi‑a venit să‑i întreb cum e cu secretul corespondenței. Că mi‑ar fi trântit o mojicie, desigur. Dar, într‑un fel, m‑a ajutat situația. Pentru că, bănuindu‑mă că fraza din scrisoare – o păstrez și acum – „Tema cărții pe care mi‑ați trimis‑o este unul din centrele mele de interes”… Dar nici pomeneală. Asta era opera unei secretare de‑a lui, care a copiat o altă scrisoare de mulțumire pentru carte primită. Asta era tot.

În schimb, șefii noștri de la Securitate au zis: „Aici e ceva ascuns; e un cifru. Trebuie să‑i dăm de… Țineți‑l sub supraveghere zi și noapte”. Și, în felul ăsta, nu mi‑a mai fost frică de hoți, de tâlhari. De fapt, eu n‑am fost atacat pentru ceea ce sunt și am făcut ca judecător. Ci numai pentru anumite interese materiale mai mult sau mai puțin importante. În orice caz, versațiuni clare. De pildă, o femeie, soția administra­torului unei societăți comerciale în curs de privatizare, și‑a cumpărat prin intermediar – soțul ei – mai multe clădiri. Și a intrat într‑un proces pe care‑l pierdea sigur. Însă soția s‑a gândit să‑mi facă un gest disperat, ca să mă poată înlătura de la dosar. Și anume, în timpul dezbaterilor a venit din fundul sălii până în fața mesei la care eram și m‑a făcut troacă de porci. Cu glas tare, răspicat; „nu fapte concrete, ci numai calificative”. Și am lăsat‑o să termine. Lumea era uimită, stătea cu gura căscată. Și i‑am spus: „Ați terminat?”. Mi‑a zis: „Da”. „Aflați că insultele dumnea­voastră nu ajung până la mine; nu mă consider insultat, nu vă ameninț cu niciun fel de represalii. Dacă se va ocupa de dumneavoastră altcineva, o va face din propriul interes și din proprie inițiativă, nu din cauza mea”.

Universul Juridic: Domnule profesor, aș vrea să vă întreb: După 45 de ani de judecător, care este frumusețea acestei profesii? Ce rămâne după atâția ani în slujba ei?

Ion Turcu: Este o profesie extraordinară. Este biblică, aș spune. Și Biblia ne spune: „Nu judeca, ca să nu fii judecat”. Sau: „după cum vei judeca, așa vei fi și tu judecat”. Asta m‑a făcut să public broșura cu episoadele cele mai interesante din activitatea mea. Și s‑a redus la 50 de pagini sau cât or fi, o jumătate de secol de activitate. Sigur că e greu să exprimi și să explici o asemenea muncă. Din păcate, e o muncă de mare rigoare.

Să vă dau un exemplu: În 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare Noul Cod Penal, pentru că până atunci foloseam Codul lui Carol. Și a fost o schimbare radicală, pentru că unele pedepse, cum ar fi munca silnică pe viață sau moartea, erau scoase, eliminate; altele, aveau limita superioară mai mică. Și, din nefericire, încă nu era înființată Judecătoria de la Gherla. Și Penitenciarul Gherla ne‑a trimis 60 de dosare cu o lună înainte de sfârșitul anului. Le‑am citit cu atenție, și pe față, și pe dos; toate erau redactate pe foi cu linii, din penitenciar – numai ei mai aveau formatul acela. Și am lăsat până în ziua de Anul Nou 1969 scrierea hotărârilor. Cu toate că n‑a venit nimeni dintre deținuți, n‑au fost prezenți. Pe toți i‑a reprezentat un avocat pensionar – săracul, era debil fizic și tremura pentru că focul nu fusese făcut de două zile. Și i‑am spus: „Culcați‑vă, tovarășu’ avocat, pe bancă, și vă dau eu paltonul meu să vă înveliți, că vă chinuiți stând așa, într‑o rână.”. Până scriam eu 60 de hotărâri! Aproape de o pagină era fiecare. Trebuia întâi să redau condamnările, după aceea să arăt influența noii legi asupra condamnărilor, să refac pedep­sele de executat și să deduc ce s‑a executat. Era mult de scris.

Universul Juridic: Practic, orice lucru bun, orice lucru frumos nu se poate baza decât pe o muncă susținută.

Ion Turcu: Da, dar eram într‑o sală înghețată ca un con­ge­­lator și colegul meu, care trebuia să fie al doilea judecător, era navetist de Cluj, în fiecare zi. Și în ziua aceea a fost el numit, nu un dejean. Eram, într‑un fel, supărat, că semăna cu o pedeapsă, dar pe de altă parte, și eu făceam naveta. Dar nu zilnic. Soția mea era încă în Cluj. Și după aceea s‑a mutat și ea cu serviciul, la liceul unde eu fusesem elev. Și mă distram, explicându‑le: „Asta e școala unde tatăl vostru a fost elev și mama voastră a fost profesoară”. Ei se amuzau teribil. Soția mea e mai tânără.

Note

[i] Prezentul interviu este extras din interviul video realizat de către Universul Juridic în cadrul seriei „Maratonul Facultăților de Drept”, 2016.

[ii] 7 mai 2019.