CONFIGURAREA CADRELOR DE REMITERE DE DATORIE ŞI DECĂDERI ÎN LUMINA PREVEDERILOR DIRECTIVEI PRIVIND RESTRUCTURAREA PREVENTIVĂ

ABSTRACT

The objectives established by the Directive in relation to procedures concerning discharge of debt and disqualifications aim at blurring the differences between national laws, by implementing a set of principles meant to harmonize the current regulatory framework. This approach also aims to increase the efficiency of the existing procedures, by adopting measures that make the rescue mechanism of honest entrepreneurs more viable and operational. The Directive requires Member States to establish legal frameworks that give insolvent entrepreneurs the opportunity of having a full discharge of debt within a maximum of 3 years. After the expiry of the period preceding the discharge of the debt, the insolvent entrepreneur may not be subject to a disqualification from taking up or pursuing a trade, business, craft or profession on the sole ground of its insolvency. Granting the benefit of discharge of debt, as well as the cessation of disqualifications, must operate automatically, without the need for intervention of a judicial or administrative authority. Recognizing the importance of preserving particular elements in national laws, the Directive admits the possibility of establishing derogatory provisions from the guiding principles regarding the benefit of discharge of debt and decay, by restricting access and by providing for longer periods for obtaining a full discharge of debt or longer disqualification periods.

KEYWORDS: discharge of debt • disqualifications • second chance • preventive restructuring
• increased efficiency

1. Necesitatea armonizării cadrului legislativ în materie

Insecuritatea şi fragilitatea cadrului economic ce caracte­rizează scena pieţei unice în ultimii ani creează pericolul ca între­prinzătorii care exercită o activitate economică sau meşte­şu­gărească ori care activează independent ca liber‑profesionişti să se confrunte cu riscul de a deveni insolvenţi. Acest fapt se poate datora nu neapărat propriei culpe, ci datorită interde­pendenţei în care se găsesc cu alţi parteneri de afaceri, care poate duce la contaminarea lor cu flagelul insolvenţei. În acest context, importanţa instituirii unui cadru de reglementare coe­rent şi armonizat este mai mult decât necesară, pentru a se constitui într‑o barieră în calea propagării efectului de domino al insolvenţei.

Studiile de impact întreprinse de către organismele europene au relevat existenţa unor diferenţe pregnante în structura legis­laţiilor statelor membre în materie de remitere de datorie şi decă­deri, ceea ce a condus la formularea unor propuneri de armo­nizare a acestora, în vederea evitării consecinţelor nefaste generate de aceste discrepanţe. Între problemele cele mai grave pe care îşi propune să le eradicheze demersul de aliniere a regle­mentărilor se evidenţiază tendinţa de eludare a preve­derilor legale normal competente, prin deplasarea artificială a punctelor de legătură operante în materie de insolvenţă. Inefi­cienţa cadrelor naţionale pentru remiterea de datorie şi decăderi face ca întreprinzătorii supraîndatoraţi sau insolvenţi să fie nevoiţi să se stabilească în alte jurisdicţii pentru a o putea beneficia de un nou start într‑o perioadă rezonabilă ori de condiţii mai atrăgătoare la remiterea de datorie. Această operaţiune de deplasare implică însă suportarea unor cheltuieli suplimentare considerabile atât de către întreprinzătorii debitori, cât şi de creditorii acestora, care doresc să îşi recupereze creanţele.

Discrepanţele între procedurile de remitere de datorie se traduc în costuri suplimentare pentru investitori atunci când aceştia evaluează riscul ca debitorii să se confrunte cu dificultăţi financiare în unul sau mai multe state membre sau riscul investirii în afaceri viabile cu dificultăţi financiare, precum şi al costurilor suplimentare de restructurare a unor societăţi care au sedii, creditori sau active în alte state membre.

Îndepărtarea obstacolelor rezultate din diferenţele dintre dispoziţiile legale şi procedurile naţionale refe­ritoare la remiterea de datorie şi la decăderi le va permite întreprinzătorilor insolvenţi sau supraîn­datoraţi care sunt oneşti să beneficieze de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită, astfel, o a doua şansă.Divergenţele dintre legislaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte procedurile de remitere de datorie conduc şi la apariţia unor condiţii inegale de acces la creditare şi a unor rate inegale de recuperare în statele membre^[i].

Armonizarea normelor în domeniul remiterii de datorie şi decăderilor va contribui la buna funcţionare a pieţei interne, în general şi a uniunii pieţelor de capital, în particular, precum şi la menţinerea şi cre­area de locuri de muncă. Prin estomparea diferenţelor de tratament juridic se va asigura şi exercitarea drep­tului la libera circulaţie a capitalurilor şi la libertatea de stabilire. Reducerea diferenţelor menţionate va crea astfel un plus de transparenţă, de securitate juri­dică şi de previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii.

 

2. Implementarea unor principii care să asigure efectivitatea procedurii de remitere de datorie

Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă^[ii], remiterea de datorie şi decăderile, pre­cum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructu­rare, de insolvenţă şi de remitere de datorie (Directiva) are drept obiectiv instituirea unui cadru armonizat de reglementare, prin adoptarea în legislaţiile statelor membre a unor concepte de bază unitare, fără ca aceasta să implice estomparea diferenţelor specifice fiecărei jurisdicţii. Intrarea în vigoare a Directivei atrage invariabil necesitatea adaptării legislaţiilor naţionale în materie de insolvenţă, inclusiv în ceea ce priveşte configurarea cadrelor de remitere de datorie şi decăderi.

În sensul Directivei, prin „remitere completă de datorie” se înţelege faptul că executarea silită a întreprinzătorilor pentru datoriile acestora care pot fi remise restante este împiedicată sau că datoriile restante care pot fi remise ca atare sunt anulate, ca parte a unei proceduri care ar putea include o valorificare a activelor sau un plan de rambursare sau ambele, conform art. 2 alin. (1) pct. 10 din Directivă.

Diferenţele dintre normele naţionale ale statelor membre referitoare la acordarea unei a doua şanse întreprinzătorilor oneşti vizează, în special, durata perioadei premergătoare remi­terii de datorie şi condiţiile în care aceştia obţin remiterea de datoriile acumulate în cursul activităţii lor comerciale. Astfel, durata prevăzută în legislaţia multor state membre – după care întreprinzătorii insolvenţi, dar oneşti pot să obţină remiterea de datorie pentru a se redresa – depăşeşte termenul recomandat de trei ani. Durata excesivă a procedurilor de remitere de datorie din mai multe state membre este un factor important care stă la baza unor rate scăzute de recuperare şi care îi descurajează pe investitori să desfăşoare activităţi comerciale în jurisdicţiile în care procedurile riscă să fie prea îndelungate şi nejustificat de costisitoare. Perioadele mari de valabilitate ale ordinelor de decă­­dere care deseori însoţesc procedurile soldate cu remiterea de datorie sunt descurajante, întrucât creează obstacole în calea libertăţii de a iniţia şi a desfăşura o activitate de întreprinzător independentă. Obstacolele ce decurg din peri­oa­dele lungi de valabilitate ale ordinelor de decă­dere legate de insolvenţa sau supraîndatorarea unui între­prin­zător inhibă spiritul antreprenorial.

În plus, stigmatul social, decăderea întreprin­zătorilor din dreptul de a demara şi de a desfăşura activităţi antreprenoriale şi incapacitatea continuă de a‑şi plăti datoriile constituie importanţi factori de descurajare pentru întreprinzătorii care doresc să înfiinţeze o întreprindere sau să beneficieze de o a doua şansă, deşi este dovedit faptul că între­prinzătorii care au devenit insolvenţi au mai multe şanse să aibă succes a doua oară^[iii].

Într‑adevăr, practica a demonstrat că rein­ser­ţia pe piaţa a întreprinzătorilor care au eşuat în afaceri este benefică întregii economii, deoarece aceştia au dobândit expertiză pe baza experienţei acumulate, fie ea chiar şi una soldată cu un eşec. În măsura în care intrarea în insolvenţă nu le este imputabilă, debitorii merită să beneficieze de o a doua şansă pentru a putea valorifica în parametri optimi învăţămintele acumulate. Pentru a se pro­duce acest efect util, remiterea de datorii trebuie să se facă într‑o perioadă de timp rezonabilă, care să le permită reintrarea în circuitul economic, prin demararea afacerii, fără povara datoriilor reziduale.

Prin fluidizarea procedurii de iertare de dato­rii se conferă posibilitatea investitorilor de a efectua o evaluare mai exactă a riscurilor pe care le implică operaţiunile de finanţare. Un alt beneficiu pe care îl aduce creş­te­rea efectivităţii procedurii remiterii de datorii este respon­sabilizarea debitorilor în privinţa stabilirii nivelului de înda­torare la cote cât mai scăzute.

Din aceste considerente, se recomandă adoptarea unor măsuri de reducere a efectelor negative pe care supraîndatorarea sau insolvenţa le are asupra întreprinzătorilor, în special, prin autorizarea unei remiteri complete de datorie după scurgerea unei anumite perioade şi prin limitarea perioadei de valabilitate a ordinelor de decădere emise ca urmare a supraîndatorării sau insolvenţei unui debitor^[iv].

 

3. Disponibilitatea cadrelor de remitere de datorie

Statele membre au libertatea să decidă cum să se obţină accesul la remiterea de datorie, inclusiv posibilitatea de a im­pune debitorului solicitarea remiterii.

În cadrul procedurilor care includ un plan de rambursare, o valorificare a activelor sau o combinaţie a acestor două opţiuni, ar trebui să fie disponibilă o remitere de datorie care să asigure eliberarea completă de obligaţii, conform exigenţelor art. 20 alin. (1) din Directivă. În punerea în aplicare a respectivelor norme, statele membre pot alege între respectivele opţiuni.

Prin plan de rambursare se înţelege „un program de plată către creditori a unor cuantumuri specifice, la anumite date, de către un întreprinzător insolvent, sau un transfer periodic către creditori a unei anumite părţi din venitul disponibil al între­prinzătorului în cursul perioadei premergătoare remiterii de datorie”, conform art. 2 alin. (1) pct. 11 din Directivă.

Întreprinzătorii care au obţinut o remitere a dato­riilor lor trebuie să beneficieze de cadrele naţionale existente de sprijin în afaceri pentru întreprinzători, inclusiv de acces la informaţii relevante şi actua­lizate cu privire la aceste cadre, în temeiul art. 20 alin. (3) din Directivă.Cererea de remitere poate fi tratată separat de valorificarea activelor, în cazul în care calea procedurală care conduce la o remitere de datorie implică valorificarea activelor unui între­prinzător, cu condiţia ca cererea să constituie o parte integrantă a căii procedurale care conduce la remi­tere în temeiul prezentei directive.

Legislaţia statelor membre poate impune ca activitatea comercială, economică, meşteşugărească sau profesională de care se leagă datoriile unui între­prinzător insolvent să înceteze.

 

4. Consolidarea procedurilor referitoare la datoriile profesionale şi personale

În majoritatea cazurilor de insolvenţă, realizarea unei distincţii precise între datoriile pe care între­prinzătorii le angajează în cursul comerţului, afa­cerii, meseriei sau profesiei lor şi cele pe care le angajează în calitate de consumator este greu de realizat. Mai mult, întreprinzătorii nu ar beneficia în mod eficient de o a doua şansă dacă ar trebui să treacă prin proceduri separate, cu condiţii de acces şi perioade premergătoare remiterii de datorie diferite, pentru a‑şi obţine remiterea de datoriile angajate în calitate de întreprindere şi de celelalte datorii anga­jate în altă calitate decât cea de întreprindere.

Se recomandă astfel, prin prevederile art. 24 din Directivă, ca datoriile personale şi profesionale care nu pot fi separate în mod rezonabil, de exemplu, atunci când un activ este folosit atât în cursul acti­vi­tăţii profe­sionale a între­prinzătorului, cât şi în afara acesteia, să fie tratate în cadrul unei proceduri unice. Se admite, de altfel, ca statele membre să trateze toate datoriile unui întreprinzător în cadrul unei proceduri unice, în scopul obţinerii unei remiteri complete de datorie.

În cazul în care datoriile profesionale pot fi separate de cele personale, acestea pot fi tratate în cadrul unor proceduri de in­sol­venţă diferite, în măsura în care se asigură coordonarea între respectivele proceduri, în scopul obţinerii unei remiteri com­plete de datorie sau se va putea opta la integrarea în cadrul unei proceduri unice.

În toate legislaţiile moderne, scopul procedurii este de a oferi o salvare a debitorului, atât în beneficiu propriu, cât şi al societăţii^[v].

5. Accesibilitatea condiţiilor obţinerii remiterii de datorie

Verificarea îndeplinirii de către întreprinzători a condiţiilor impuse pentru a obţine o remitere completă de datorie se realizează de către autorităţile judiciare sau administrative din oficiu sau la cererea unei persoane cu un interes legitim.

În cazul în care remiterea completă de datorie este condi­ţionată de o rambursare parţială a datoriei de către între­prin­zător, obligaţia de rambursare aferentă trebuie să se bazeze pe situaţia specifică a întreprinzătorului şi, în special, să fie pro­porţională cu venitul şi activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de da­torie, dar să ţină seama şi de interesul echitabil al creditorilor – art. 20 alin. (2) din Directivă.

 

• posibilitatea includerii consumatorilor în sfera debitorilor eligibili

Deşi în prevederile Directivei nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea consumatorilor, se recomandă ca statele membre să decidă aplicarea, şi în privinţa acestora, a regu­lilor referitoare la remiterea de datorie, după cum reiese din prevederile art. 1 alin. (4) din Directivă. De altfel, prin Rezoluţia legislativă^[vi] formulată de către Parlamentul European la pro­punerea de Directivă se recomandă includerea con­sumatorilor în categoria beneficiarilor proce­durilor de remitere de datorie. În motivarea acestei poziţii, se arată că supraîndatorarea consu­ma­to­rilor este un motiv de mare preocupare economică şi socială şi este strâns legată de reducerea exce­dentului de datorie.

În acelaşi timp, se recunoaşte statelor membre posibilitatea de a limita aplicarea procedurilor care conduc la remiterea datoriei angajate de între­prin­zători insolvenţi doar la persoanele juridice.

În cazul în care legislaţia naţională le permite întreprinzătorilor să îşi continue activitatea pe cont propriu în cursul procedurilor de insolvenţă, în cazul în care activitatea continuată în acest fel devine insolventă, acei întreprinzători pot face obiectul unor noi proceduri de insolvenţă^[vii].

 

• evaluarea bunei-credinţe a debitorului

În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumţie de onestitate şi de bună‑credinţă în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce priveşte onestitatea şi buna‑credinţă nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.

Criteriile în raport cu care autorităţile judiciare pot stabili dacă un întreprinzător a fost sau nu onest se recomandă a fi următoarele:

‑ natura şi volumul datoriilor şi data la care aceste datorii au fost angajate;

‑ eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile şi a îndeplini obligaţii legale, inclusiv cele privind cerinţele pu­blice în materie de licenţe şi de obligaţia de a ţine o contabilitate corectă;

‑ acţiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acţiunile creditorilor;

‑ modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenţei, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt şi directori ai unei societăţi;

‑ respectarea dreptului Uniunii şi a dreptului intern în domeniul concurenţei şi al muncii.

Procedurile de restructurare şi de descărcare de datorii nu prezintă relevanţă doar la data ajungerii în imposibilitate de plată, ci şi pe parcursul activităţii entităţii în cauză, deoarece conţinutul acesteia va influenţa capacitatea de atragere a investiţiilor necesare finanţării^[viii].

 

6. Instituirea unei perioade rezonabile pre­mer­gătoare remiterii de datorie

Data de la care se va socoti curgerea perioadei pre­mer­gătoare remiterii de datorie urmează a fi stabilită diferenţiat, în funcţie de felul procedurii, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Directivă:Pentru a se asigura eficienţa remiterii de datorii, durata maximă în cadrul căreia se poate obţine remiterea integrală nu trebuie depăşească 3 ani. Limita trebuie respectată cel puţin cu privire la una dintre procedurile disponibile, în cazul în care, în temeiul dreptului intern, sunt dispo­nibile mai multe proceduri care conduc la remitere, cu condiţia ca acea procedură să ofere o remitere completă de datorie.

• În cazul procedurilor care combină valo­rificarea activelor cu un plan de rambursare, data de referinţă nu poate fi mai înde­părtată de data de la care planul de rambursare este confirmat de o instanţă sau începe să fie pus în aplicare, de exemplu, începând cu prima tranşă din cadrul pla­nului. Se admite însă ca statele să stabilească drept reper pentru începerea curgerii termenului o dată anterioară, cum ar fi data luării deciziei de deschi­dere a procedurii.
• În cazul procedurilor care nu includ un plan de rambursare, data de referinţă nu poate fi mai îndepărtată de data de la care o autoritate judiciară sau administrativă ia o decizie privind deschiderea procedurii sau de data stabilirii masei bunurilor care face obiectul insolvenţei.

În scopul calculării duratei perioadei premer­gătoare remiterii de datorie, statele membre pot prevedea că noţiunea de „deschidere a procedurii” nu include măsuri pre­liminare, cum ar fi măsuri de menţinere a activităţilor sau de numire a unui practician pentru măsuri preliminare de insol­venţă, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri permit valori­ficarea activelor, inclusiv cedarea şi distribuirea activelor către creditori. Stabilirea masei bunurilor care face obiectul insol­venţei nu implică neapărat luarea unei decizii oficiale sau con­firmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă, exceptând cazul în care o astfel de decizie este prevăzută de dreptul intern şi ar putea consta în prezentarea inventarului activelor şi pasivelor.

Remiterea completă de datorie sau încetarea decăderilor poate fi acordată şi după o perioadă mai scurtă de 3 ani, cu excepţia cazurilor în care, pentru temeiuri bine definite în lege, se apreciază că această măsură nu este oportună. Astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazurile în care debitorul nu este onest sau a acţionat cu rea‑credinţă.

7. Efectul automat al remiterii de datorie

Ştergerea datoriilor întreprinzătorilor insolvenţi se produce automat după expirarea perioadei premergătoare remiterii. Re­mi­terea datoriilor se va produce de drept, fără a fi nevoie ca debi­torul să se solicite unei autorităţi judiciare sau admi­nis­trative deschiderea unei proceduri suplimentare, după cum prevede art. 21 alin. (2) din Directivă.

În cazul în care în sarcina debitorului fuseseră instituite anumite obligaţii, remiterea va fi condiţionată de respectarea acestora. În vederea verificării îndeplinirii acestei obligaţii, se va putea stabili o reglementare care să permită autorităţii judi­ciare sau administrative să exercite acest control.

Efectul remiterii de datorie nu împiedică urmărirea bunu­rilor din masa insolvenţei în cadrul unei alte proceduri de insolvenţă, în măsura în care această posibilitate este permisă de legislaţia naţională. Astfel, remiterea completă de datorie nu împiedică continuarea unei proceduri de insolvenţă care implică valorificarea şi distribuirea activelor unui întreprinzător care făceau parte din masa bunu­rilor întreprinzătorului respectiv care face obiectul insolvenţei la data expirării perioadei premergătoare remiteri, conform art. 21 alin. (3) din Directivă.

 

8. Încetarea de drept a decăderilor şi interdicţiilor

Sfârşitul perioadei premergătoare remiterii de datorie determină şi încetarea efectelor oricăror decăderi din dreptul de a demara sau de a exercita o activitate comercială, economică, meşteşugărească sau profesională exclusiv pe motivul că întreprin­zătorul este insolvent. Expirarea perioadei premer­gătoare a remiterii marchează limita maximă până la care decăderile pot produce efecte, însă încetarea acestora poate fi stabilită şi la o dată anterioară.

Încetarea decăderilor la sfârşitul perioadei se produce automat, fără a fi nevoie să i se solicite unei autorităţi judiciare sau administrative să deschidă o procedură suplimentară, după cum rezultă din prevederile art. 21 alin. (2) din Directivă.

În cazul în care, ca urmare a unei decăderi, auto­rizaţia sau licenţa unui întreprinzător pentru desfă­şurarea unei anumite activităţi meşteşugăreşti, eco­no­mice, comerciale sau profesionale a fost refuzată sau revocată, obţinerea unei noi autorizaţii sau licenţe după expirarea decăderii poate fi condiţionată de depunerea unei noi cereri de către debitor.

O autoritate dintr‑un stat membru poate lua în considerare, chiar şi după expirarea termenului de decădere, faptul că între­prinzătorul insolvent a obţinut o remitere de datorie, în cazul în care adoptă o decizie cu privire la o activitate supravegheată în mod specific.

 

9. Limitarea beneficiului remiterii de datorie în temeiul unor derogări legale

• Limitările instituite prin intermediul derogărilor generale pot consta în oricare dintre măsurile considerate oportune: refuzul sau restricţionarea accesului la remiterea de datorie; revocarea beneficiul remiterii; stabilirea unor termene mai lungi pentru obţinerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi.

Cauzele instituirii unei limitări derogatorii a beneficiului decăderii sunt fie fundamentate pe elemente de ordin subiectiv, anume reaua‑credinţă a întreprinzătorului, fie de ordin obiectiv, materializate în cauze temeinic justificate.

Normele privind sarcina probei pentru funcţionarea remi­terii se stabilesc de fiecare stat membru, astfel că întreprin­ză­torii pot fi ţinuţi să dovedească faptul că îşi respectă obli­gaţiile.

Astfel, în cazul indicat de art. 23 alin. (1) din Directivă, în care întreprinzătorul insolvent a acţionat în mod necinstit sau cu rea‑credinţă, în temeiul dreptului intern, faţă de creditori sau alte părţi interesate în momentul îndatorării, în timpul proce­durii de insolvenţă sau în timpul achitării datoriei, fără a se aduce atingere normelor naţionale privind sarcina probei, se vor putea dispune derogările legale de la prevederile art. 20‑22 din Directivă.

a) întreprinzătorul insolvent a încălcat în mod substan­ţial obligaţiile prevăzute într‑un plan de ram­bursare sau orice altă obligaţie legală care vizează protejarea intereselor creditorilor, inclusiv obligaţia de a maximiza randamentele pentru creditori, care ar putea lua forma unei obligaţii generale de a genera venituri sau active;Tot astfel, în cazurile enumerate de art. 23 alin. (2) din Directivă, pentru motive temeinice se pot institui unele derogări de la acordarea beneficiului decăderii, dacă există anumite circumstanţe bine definite şi dacă astfel de derogări sunt justificate în mod corespunzător, cum sunt:

1. b) întreprinzătorul insolvent nu a respectat obliga­ţiile de informare sau de cooperare în temeiul drep­tului Uniunii sau al dreptului intern;
2. c) există cereri abuzive de remitere de datorie;
3. d) există o cerere succesivă de remitere într‑un anu­mit termen de la data la care întreprinzătorului insolvent i s‑a acordat o remitere completă de datorie sau i s‑a refuzat o remitere completă de datorie ca urmare a unei încălcări grave a obligaţiilor de infor­mare sau de coo­perare;
4. e) costul procedurii care conduce la remiterea de datorie nu este acoperit, inclusiv, nu sunt acoperite taxele autorităţilor judiciare şi administrative şi ale practicienilor; sau
5. f) este necesar să se garanteze echilibrul dintre drep­tu­rile debitorului şi drepturile unuia sau mai multor creditori, de exemplu, în cazul în care creditorul este o persoană fizică care are nevoie de mai multă protecţie decât debitorul, dacă situaţia financiară a debitorului se îmbunătăţeşte în mod semnificativ ca urmare a unor circumstanţe neprevăzute, cum ar fi câştigarea la loterie sau intrarea în posesia unei moşteniri sau a unei donaţii, ceea ce poate atrage revocarea beneficiului decăderii.

• Limitările instituite prin intermediul derogărilor speciale pot consta în măsurile indicate expres de lege, respectiv:

‑ stabilirea unei perioade mai lungi de remitere de datorie, prin derogare de la prevederile art. 21 din Directivă, pentru cazurile enumerate în cuprinsul alin. (3) art. 23 din Directivă, cum sunt:

1. a) o autoritate judiciară sau administrativă aprobă sau dis­pune măsuri pentru a proteja reşedinţa principală a între­prin­zătorului insolvent şi, după caz, a familiei acestuia sau acti­vele esenţiale pentru continuarea activităţii comerciale, econo­mice, meşteşugăreşti sau profesionale a întreprinzătorului; sau
2. b) reşedinţa principală a întreprinzătorului insolvent şi, după caz, a familiei acestuia nu este valorificată.

‑ excluderea unor categorii specifice de datorii de la remi­terea de datorie sau restricţionarea accesului la remiterea de datorie sau stabilirea unei perioade mai lungi premergătoare remiterii de datorie, în cazul în care astfel de excluderi, restric­ţii sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespun­zător, cum sunt cazurile enumerate în cuprinsul alin. (4) art. 23 din Directivă şi anume :

1. a) datoriile garantate;
2. b) datoriile care decurg din sau sunt legate de sancţiuni penale;
3. c) datoriile care decurg din răspunderea delictuală;
4. d) datoriile aferente obligaţiilor de întreţinere care decurg dintr‑o relaţie de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianţă;
5. e) datoriile angajate după solicitarea sau deschiderea proce­durii care conduce la remiterea de datorie; şi
6. f) datoriile care decurg din obligaţia de a plăti costul pro­cedurii care conduce la remiterea de datorie.

‑ prevederea unor termene de decădere mai lungi sau nedeterminate, prin derogare de la prevederile art. 22 din Directivă, în cazul în care întreprinzătorul insolvent este membru al unei profesii, cum sunt cele enumerate în cuprinsul alin. (5) art. 23 din Directivă, şi anume:

1. a) căreia i se aplică norme etice specifice sau norme specifice privind reputaţia sau expertiza, iar întreprinzătorul a încălcat aceste norme; sau
2. b) care constă în gestionarea proprietăţii altor persoane.

Primul paragraf se aplică, de asemenea, în cazul în care un întreprinzător insolvent solicită acces la o profesie astfel cum este menţionată la litera (a) sau (b) de la respectivul paragraf.

‑ orice alte interdicţii instituite de normelor de drept intern şi dispuse de către o autoritate judi­ciară sau administrativă.

 

10. Instituirea unor măsuri de eficien­tizare a procedurii

Stadiul actual al legislaţiilor naţionale relevă necesitatea menţinerii şi chiar a creşterii transpa­renţei procedurilor şi previzibilitatea că acestea vor avea consecinţe care sunt favorabile pentru a permite întreprinzătorilor să beneficieze de o a doua şansă.

Relevanţa existenţei unui cadru legislativ efi­cient în materia insolvenţei o constituie facilitarea aducerii la îndeplinire obiectivului strategic al Comisiei Europene de a stimula investiţiile, locurile de muncă şi creşterea economică^[ix].

Statele membre ar trebui să facă în aşa fel încât procedurile în materie remitere de datorie să se poată desfăşura eficient şi cu celeritate. Crearea unor instanţe sau camere specializate sau numirea unor judecători specializaţi în conformitate cu dreptul intern, precum şi concentrarea competenţei judiciare în mâinile unui număr limitat de autorităţi judiciare sau administrative ar fi modalităţi eficace de atingere a obiectivelor de asigurare a secu­rităţii juridice şi a eficacităţii procedurilor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să impună acordarea de prioritate procedu­rilor de restructurare, insolvenţă şi remitere de datorie în raport cu alte proceduri.

11. Concluzii

Directiva stabileşte anumite standarde minime de drept material pe care statele membre trebuie să le atingă, încât, prin actualizarea legislaţiei lor, să corespundă nivelului de eficienţă impus în materia desfăşurării procedurii de insolvenţă. În pri­vinţa procedurilor care conduc la o remitere de datorie pentru între­prinzătorii oneşti, accentul se pune pe eficientizarea acestora, prin intermediul scurtării perioadei premergătoare remi­terii de datorie şi a simplificării condiţiilor de acces la această facilitate. O mai mare coerenţă a procedurilor de salvare va face să se mărească la maximum randamentele obţinute de toate tipurile de creditori şi de investitori şi să se încurajeze investiţiile transfrontaliere.

Principiile comune instituite prin Directivă conferă statelor membre flexibilitatea de a le implementa în aşa fel încât să nu fie afectată diversitatea firească a sistemelor juridice naţionale. Sub rezerva respectării directivelor trasate, statele membre au libertatea de a decide completarea dreptului lor intern cu cadre de remitere de datorie cu o altă structură decât cea configurată în cuprinsul Directivei. Este recomandabil ca statele membre să aplice dispoziţiile Directivei referitoare la remiterea de datorie şi în cazul consumatorilor, deşi în cuprinsul său nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea acestora.

Note

[i] S.M. Miloş, A.D. Diaconescu, Probleme şi dezbateri pe marginea impactului şi a modalităţilor de transpunere a Directivei privind cadrele de restructurare, disponibilă pe https://www.unpir.ro/probleme-si‑dezbateri-pe‑marginea‑impactului‑si‑modalitatilor‑de‑transpunere‑directivei.

[ii] Directiva 1023 din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea şi insolvenţa) în vigoare de la 16 iulie 2019, publicată în JOUE L 172 din 26 iunie 2019, pp. 18‑55.

[iii] L.‑C. Gavrilescu, Obiectivele stabilite şi măsurile propuse de Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă, în Revista de Insolvenţă Phoenix nr. 4/2019 (nr. 70), indexată în B.D.I. CEEOL, HeinOnline, pp. 18‑24, disponibilă pe https://www.universulju ridic.ro/obiectivele‑stabilite‑si‑masurile‑propuse‑de‑directiva‑ue‑2019‑1023‑privind‑cadrele‑de‑restructurare‑preventiva/.

[iv] C. Mihăilescu, Noi modificări legislative aşteptate în materia procedurilor de pre‑insolvenţă şi de insolvenţă, 18 septembrie 2019, disponibilă pe https://legestart.ro/noi‑modificari-legis lative‑asteptate-materia‑procedurilor‑de‑pre‑insolventa‑si‑de‑insolventa/.

[v] J. Spooner, Fresh Start or Stalemate? European Consumer Insolvency Law Reform and the Politics of Household Debt, în European Review of Private Law, vol. 3, nr. 21/2013, pp. 747–794, disponibil pe http://www.kluwerlawonline.com/toc.php?pubcode=erpl.

[vi] Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 28 martie 2019 referitoare la propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind cadrele de restructurare preventivă, a doua şansă şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei 2012/30/UE (COM(2016)0723 – C8‑0475/2016 – 2016/0359(COD).

[vii] L.‑C. Gavrilescu, O analiză a conformităţii legii române a insolvenţei personale cu recomandările Comisiei europene sub aspectul reglementării eliberării de datorii a debitorului, în RRDA nr. 7/2015, indexată în B.D.I. EBSCO, Pro Quest, HeinOnline, pp. 13‑25.

[viii] L. Bercea, Insolvenţa consumatorilor ca instrument de înlăturare a supraîndatorării, în R. Bufan, L. Bercea (coord.), „Dreptul insolvenţei şi insta­bilitatea economică”, cuprinde lucrările secţiunii omonime a Confe­rinţei Bienale organizată de Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, 12‑13 octombrie 2012, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 33‑49.

[ix] J. Niemi, Consumer Insolvency in the European Legal Context,‎
în J Consum Policy nr. 35/2012, pp. 443-459, disponibil pe  link.springer.com/content/pdf/10.1007%2Fs10603-012-9215-8.pdf.