OBIECTIVELE STABILITE ŞI MĂSURILE PROPUSE DE DIRECTIVA (UE) 2019/1023 PRIVIND CADRELE DE RESTRUCTURARE PREVENTIVĂ

ABSTRACT

Directive (EU) 2019/1023 aims to determine the Member States to properly adapt their internal rules by establishing preventive restructuring frameworks, granting a second chance to honest debtors and taking measures to increase the efficiency of restructuring and insolvency procedures and discharge of debt. By transposing the principles set out in the Directive, the differences in the legal regime between national laws will diminish, which will contribute to limiting the phenomenon of forum shopping.

KEYWORDS: preventive restructuring • discharge of debt • second chance • increased efficiency

1. Premisa reglementării

Demersurile întreprinse în ultima perioadă de instituţiile europene relevă o predilecţie a acestora de a impune confi­gurarea la nivelul statelor membre a unui cadru legislativ care să respecte anumite principii minime de eficacitate în domeniul insolvenţei şi prin care să se instituie mecanisme de funcţionare a unor proceduri la care pot apela întreprinzătorii care se confruntă cu dificultăţi financiare pentru a se restructura înainte de a intra în insolvenţă. [i]

În iunie 2019 a fost adoptată Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei proce­durilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1132. Statele membre vor avea la dispoziţie doi ani de la publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pentru a pune în aplicare noile dispoziţii, însă, în cazuri justificate corespunzător, acestea pot solicita Comisiei un an suplimentar pentru punerea în aplicare^[ii].

În cadrul termenului de implementare, legiuitorul român va trebui să adopte noi reglementări ale legislaţiei actuale în vederea armonizării cadrului intern în materie de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă cu prevederile directivei. Deşi în reglementarea actuală sunt prevăzute cadre de prevenire a insolvenţei, reprezentate de mandatul ad‑hoc şi concordatul preventiv, utilizarea lor în practică este extrem de redusă[iii], astfel că o revigorare a cadrului legal care, prin garanţiile instituite, să fie de natură să sporească gradul de încredere al actorilor impli­caţi este bine‑venită. Prin utilizarea la scară largă a mecanis­melor preventive s‑ar putea evita „stigmatul” pe care intrarea în procedura insolvenţei îl atrage asupra debitorilor, diminuând şansele de relansare în mediul de afaceri.

Directiva impune adoptarea unor norme cu privire la: cadrele de restructurare preventivă la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate financiară atunci când există o probabilitate de insolvenţă, în vederea prevenirii insolvenţei şi a asigurării viabilităţii debitorului; procedurile care conduc la remiterea datoriei angajate de întreprinzători insolvenţi; şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie.

Cadrele de restructurare preventivă trebuie să le permită debitorilor să se restructureze într‑un mod eficace într‑un stadiu timpuriu în vederea evitării insolvenţei, limitând astfel lichi­darea inutilă a societăţilor viabile.

Sunt excluşi din domeniul de aplicare al directivei o serie de debitori, precum: întreprinderile de asigurare sau întreprinderi de reasigurare; instituţii de credit; firmele de investiţii sau organisme de plasament colectiv; contrapărţi centrale; depo­zitari centrali de titluri de valoare; organisme publice constituite în temeiul dreptului intern şi persoane fizice care nu sunt întreprinzători. Se prevede însă posibilitatea aplicării prevederilor directivei şi în cazul condamnărilor pentru încăl­cări grave ale obligaţiilor contabile.

2. Obiectivele stabilite în cuprinsul Directivei privind cadrele de restructurare

Obiectivele generale ale directivei sunt de a contribui la buna funcţionare a pieţei interne, de a reduce cele mai importante bariere din calea liberei circulaţii a capitalurilor şi a libertăţii de stabilire care rezultă din diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte cadrele de restructurare şi de insolvenţă şi de a consolida cultura salvării între­prinderilor pe baza principiului celei de a doua şanse.

În scopul îndepărtării obstacolelor din calea exercitării libertăţilor fundamentale, directiva îşi propune să asigure faptul că: întreprinderile şi întreprinzătorii viabili aflaţi în dificultate finan­ciară au acces la cadre naţionale eficace de restruc­turare preventivă care le permit să continue să funcţioneze; întreprinzătorii insolvenţi sau supra­îndatoraţi care sunt oneşti pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua şansă; şi procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.

Pentru a‑şi atinge obiectivele generale, directiva şi‑a propus să stabilească standarde minime de drept material pentru restructurarea preventivă, precum şi pentru procedurile care conduc la o remitere de datorie. Un alt deziderat al directivei constă în adoptarea de către statele membre a unor măsuri de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie.

Adoptarea Directivei (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare are drept scop uniformizarea procedurilor de pre­venţie a insolvenţei şi de insolvenţă în cadrul statelor membre. Procesul de unificare a conceptelor cheie utilizate în legislaţia statelor îşi propune să estompeze diferenţele de regim juridic care pot genera nedoritul fenomen de forum shopping, ce constă în căutarea jurisdicţiei mai favorabile de către părţile implicate în procedură.

Prin diminuarea acestor diferenţe s‑ar asigura un grad mai ridicat de transparenţă, securitate juridică şi previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii, ceea ce ar contribui semnificativ la maximizarea gradului de recuperare a creanţelor şi la creşterea investiţiilor.

Elaborarea directivei s‑a realizat prin valorificarea studiilor comparative a legislaţiilor europene aplicabile în materia insolvenţei care au promovat o cultură a salvării, în consi­derarea importanţei implementării procedurilor de prevenire a insolvenţei. O sursă de inspiraţie de referinţă a reprezentat‑o, desigur, şi legislaţia americană, care a stat la baza elaborării Ghidului Legislativ UNCITRAL „Directors’ obligations in the period approaching insolvency”. Provocările pe care le implică adoptarea directivei au fost expuse în cadrul Forumului Academic „Harmonisation of Insolvency and Restructuring Laws in the EU” din cadrul Insol Europe, orga­nizat la Copenhaga, în cursul lunii septembrie 2019[iv].

 

3. Măsurile propuse prin Directivă pentru atingerea obiectivelor asumate

Întrucât puterea unei directive este limitată la stabilirea obiectivelor de atins, astfel cum sunt acestea fixate prin intermediul principiilor, mijloa­cele de implementare sunt lăsate la latitudinea statelor membre. Cu toate acestea, directiva pro­pune o serie de măsuri care să faciliteze adoptarea unor norme care să fie cât mai uniforme posibil, pentru a evita diferenţele dintre legislaţiile naţio­nale. Rămâne, eventual, ca aspectele care nu vor fi unificate în această manieră să fie reglementate ulterior prin intermediul unui regulament, în mă­sura în care discrepanţele vor fi atât de semni­ficative încât fenomenul de forum shopping va persista şi după implementarea directivei.

Principalele elemente vizate includ o serie de măsuri referitoare la susţinerea procesului de redresare a întreprinderilor viabile şi evitarea sau limitarea consecinţelor nefaste pe care le produce fenomenul insolvenţei[v]. Formulele sugerate în cadrul textelor directivei sunt elaborate de o manieră flexibilă, astfel încât să permită statelor să aleagă din mai multe opţiuni pe cea mai potrivită cadrului lor legal şi intereselor de ordin economic şi social.

Între măsurile promovate se disting îndeosebi următoarele:

 

• asigurarea mijloacelor de avertizare timpurie şi accesul la informaţii

Pornind de la premisa că eficacitatea unei proceduri de restructurare preventivă depinde de momentul în care debitorul aflat în dificultate financiară iniţiază măsuri pentru restructu­rarea activităţii sale, directiva impune statelor membre să pună la dispoziţie debitorilor unul sau mai multe instrumente de avertizare timpurie, clare şi transparente, care să permită detec­tarea circumstanţelor care ar putea da naştere probabilităţii insolvenţei şi care le pot semnala acestora necesitatea de a acţiona fără întârziere. Cu titlu exemplificativ, sunt enumerate câteva tipuri de instrumente de avertizare preventivă, precum mecanisme de alertă, atunci când debitorul nu a efectuat anu­mite tipuri de plăţi, servicii de consiliere furnizate de organisme publice sau private ori măsuri de stimulare a terţelor persoane care deţin informaţii relevante despre debitor. Informaţiile cu privire la accesul la instrumentele de avertizare timpurie trebui să fie disponibile publicului în format online şi în special pentru IMM‑uri, aceste informaţii trebuie să fie uşor de accesat şi prezentate într‑un format uşor de utilizat[vi].

Această măsură este destinată să sprijine debitorii să poată interveni înainte ca starea de dificultate financiară să se accen­tueze şi să se evite astfel intrarea în insolvenţă.

Statelor membre li se recomandă introducerea unui test de viabilitate, prin care să se verifice dacă starea financiară a debitorului se înscrie în limita de „probabilitate a insolvenţei”. În acest fel se evită atât abuzurile, prin declanşarea prematură a procedurii de către cei care urmăresc doar să se pună la adăpost de urmăririle individuale, cât şi tergiversarea, prin depunerea tardivă a cererii de a se deschide o procedură preventivă, când deja dificultăţile financiare cu care se confrunta debitorul s‑au agravat într‑atât încât au condus la instalarea stării de insolvenţă şi impun deschiderea procedurii generale.

Cu toate acestea, în lipsa unor principii obiec­tive pentru determinarea criteriilor după care se apreciază viabilitatea debitorului, vor persista diferenţele de abordare a cazurilor de deschidere a procedurilor preventive.

 

• consolidarea cadrelor de restructurare preventivă

Directiva a acordat o importanţă deosebită meca­nismelor de restructurare, considerându‑le a fi remediul cel mai eficient de tratare a difi­cultăţilor financiare cu care se confruntă antre­prenorii.

Această măsură urmăreşte să faciliteze accesul debitorilor aflaţi în dificultate financiară, atunci când există o probabilitate de insolvenţă, la un cadru special conceput pentru restructurarea activităţii lor, în vederea prevenirii insolvenţei şi a asigurării viabilităţii întreprinderii.

Prin „restructurare” se înţelege seria de măsuri prin care se urmăreşte reformarea activităţii debi­to­rului care includ schimbarea componenţei, a condiţiilor sau a structurii activelor şi pasivelor debitorului sau a oricărei alte părţi a structurii capitalului debitorului, cum ar fi vânzarea de active sau de părţi din activitate şi, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, vânzarea întreprinderii ca subansamblu funcţional, precum şi eventualele modificări operaţionale necesare, sau o combinaţie a acestor elemente. Cu excepţia cazului în care dreptul intern prevede în mod specific altfel, modificările operaţionale, cum ar fi rezilierea sau modifi­carea contractelor ori vânzarea sau un alt tip de cesiune a activelor, ar trebui să respecte cerinţele generale care sunt prevăzute în dreptul intern pentru astfel de măsuri, în special normele de drept civil şi de drept al muncii. Orice conversie a creanţelor în capital social ar trebui să respecte, de asemenea, garanţiile prevăzute de dreptul intern[vii].

• facilitarea negocierilor asupra planurilor de restruc­turare preventivă

Succesul negocierilor în vederea adoptării unui plan de restructurare preventivă este asigurat în principal prin conferirea unor avantaje tuturor părţilor implicate, care să le predispună la acordarea unor concesii reciproce. Pentru debitorii aflaţi în dificultate financiară, restructurarea trebuie să le permită să îşi continue activitatea comercială integral sau parţial. Cadrele preventive ar trebui să contribuie la preîntâmpinarea pierderii de locuri de muncă, de know‑how şi de aptitudini. Pentru cre­ditori, restructurarea ar trebui să le asigure maximizarea valorii creanţelor – în raport cu ce ar primi în cazul lichidării activelor întreprinderii sau în cazul scenariului următoarei alternative optime în absenţa unui plan –, precum şi pentru proprietari şi pentru economie în ansamblu.

Unul dintre principalele beneficii pe care le conferă această strategie este revitalizarea activităţii economice şi, implicit, crearea posibilităţii de menţinere a locurilor de muncă. Din acest motiv, aceste cadre sunt disponibile inclusiv la cererea creditorilor şi a reprezentanţilor lucră­torilor.

Posibilitatea iniţierii unor astfel de proceduri, inclusiv de către creditori, nerecunoscută până la acest moment în legislaţia unor state membre, este condiţionată de acceptul debitorului de a fi supus unei astfel de proceduri.

Pentru a facilita accesul rapid şi eficient la pro­ce­dură, directiva prevede că declararea creanţelor, depunerea planurilor de restructurare sau de ram­bursare, comunicarea către creditori şi depunerea de contestaţii sau formularea unor căi de atac pot fi efectuate pe cale electronică, inclusiv în situaţii transfrontaliere.

• încurajarea procedurilor extrajudiciare

În vederea fluidizării procedurii, se încurajează degrevarea rolului instanţelor, prin extinderea ariei de derulare a cadrelor de restructurare preventivă în afara sistemului judiciar. Cadrele de restruc­turare out‑of‑court sunt considerate a fi în măsură să asigure celeritate, confidenţialitate şi costuri reduse.

Debitorii care recurg la procedurile de restruc­turare preventivă au avantajul că îşi păstrează total sau cel puţin parţial controlul asupra activelor lor şi asupra activităţii lor curente.

Numirea unui practician în domeniul restruc­turării trebuie, de asemenea, restrânsă la cazurile în care participarea sa este necesară pentru a contribui la elaborarea planului.

Directiva impune numirea unui practician în domeniul restructurării pentru a acorda debitorului şi creditorilor asistenţă în negocierea şi elaborarea planului, cel puţin în următoarele cazuri:

‑ când o suspendare generală a executărilor silite individuale este acordată de către o autoritate judiciară sau administrativă, iar autoritatea judiciară sau administrativă decide că un astfel de practician este necesar pentru protejarea interesului părţilor;

‑ când planul de restructurare trebuie să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă prin impunerea unui plan de restructurare în pofida neacceptării unor creditori, fie aceştia din mai multe clase;

‑ când numirea respectivă este solicitată de debitor sau de o majoritate a creditorilor, cu condiţia ca onorariul practicianului sa fie suportat de creditori.

• eficientizarea planurilor de restructurare

Pentru a asigura elaborarea unor planuri viabile de restruc­turare şi a evita utilizarea abuzivă a procedurii, directiva im­pune o serie de elemente care trebuie să fie incluse în alcătuirea unui plan, inclusiv o descriere a situaţiei economice, a părţilor afectate şi a claselor acestora, a clauzelor planurilor etc.

Criteriul de apreciere a respectării corespunzătoare a intere­selor creditorilor este indicat printr‑o formulă descriptivă, considerându‑se că un creditor este protejat, interesele sale fiind în mod corespunzător garantate, dacă acest creditor nu primeşte în cadrul planului de reorganizare mai puţin decât ar primi în caz de lichidare. Directiva lasă statelor posibilitatea de a deter­mina situaţiile care pot fi asimilate unei lichidări, cum este cea a unei vânzări individuale sau ca subansamblu funcţional ori cea a „scenariului următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat”. Pe cale de consecinţă, pragul minim sub care creditorul nu poate fi redus va fi variabil, fiind recomandat să se recurgă la unul realist. Astfel, dacă acest prag ar fi stabilit la nivelul unei valori de întreprindere funcţio­nală, instituirea acestui test devine inutilă, pentru că regulile privind prioritatea relativă îl acoperă pe deplin[viii].

Planurile de restructurare care afectează creanţele sau interesele părţilor afectate disidente, care prevăd finanţare nouă şi cele care implică pierderea a peste 25% din forţa de muncă sunt obligatorii pentru părţi numai dacă sunt confirmate de o autoritate judiciară sau administrativă. Drepturile lucrătorilor în domeniul muncii nu sunt afectate de acest cadru.

Directiva mai prevede că autoritatea judiciară sau admi­nistrativă ia o decizie cu privire la determinarea valorii între­prinderii debitorului numai în cazul în care planul de restruc­turare este contestat de o parte afectată disidentă, iar orice cale de atac prevăzută de dreptul intern împotriva unei decizii de confirmare sau de respingere a planului de restructurare luată de o autoritate judiciară este introdusă la o autoritate judiciară superioară[ix].

Aprobarea planului de restructurare propus în cadrul unei proceduri de restructurare preventivă urmează a se realiza pe categorii de creanţe, similar condiţiilor de aprobare a planului de reorganizare din cadrul procedurii insolvenţei.

În cazul în care nu s‑a format o majoritate în cadrul fiecărei clase de creditori, adoptarea planului este condiţionată de atingerea standardului de tratament corect şi echitabil, care este apreciat diferit în legislaţia statelor, fie după regula priorităţii absolute, fie după aceea a priorităţii relative. Conform regulii priorităţii absolute, claselor de creditori care se opun unui plan de reorganizare trebuie să le fie achitate integral creanţele, în cazul în care orice altă clasă subordonată primeşte o sumă de bani în cadrul planului. Conform regulii priorităţii relative, claselor de creditori care se opun adoptării unui plan de reorganizare trebuie li se asigure un tratament cel puţin identic cu cel aferent altor clase, de acelaşi rang şi mai favorabil decât al altor clase subordonate.

Una dintre soluţiile controversate impuse de Directivă este adoptarea regulii priorităţii relative drept prag de impunere a planului de reorganizare creditorilor care nu l‑au votat, ceea ce îi avantajează pe debitori în privinţa procesului de negociere.

 

• suspendarea executărilor silite individuale

Pentru a sprijini negocierile asupra unui plan de restruc­turare, directiva prevede că debitorii pot beneficia de o suspen­dare a executărilor silite individuale. Durata iniţială a suspen­dării executărilor silite individuale este limitată la o perioadă de maximum patru luni, care poate fi prelungită ulterior succesiv, fără ca durata totală a suspendării determinate de accesarea unor proceduri de preinsolvenţă să depăşească 12 luni. De remarcat este faptul că se conferă posibilitatea aplicării diferenţiate a suspendărilor individuale, unuia sau multor creditori separaţi ori uneia sau mai multor categorii separate de creditori.

Se recomandă ca măsura suspendării să se aplice şi în privinţa curgerii termenelor specifice perioadei suspecte, pentru a evita consumarea acesteia la sfârşitul ultimei proceduri de salvare a întreprinderii, după traversarea tuturor etapelor afe­rente, dând astfel debitorului posibilitatea de a beneficia de şansa de restruc­turare şi în cadrul etapei de reorganizare efectivă.

Se recunoaşte posibilitatea ca autorităţile judiciare sau administrative să dispună ridicarea unei suspendări a execu­tărilor silite individuale în următoarele cazuri:

‑ suspendarea nu mai îndeplineşte obiectivul de a sprijini negocierile privind planul de restructurare – de exemplu, dacă devine evident faptul că o proporţie din creditorii care, în temeiul dreptului intern, ar putea împiedica adoptarea planului de restructurare nu susţin continuarea negocierilor;

‑ la cererea debitorului sau a practicianului în domeniul restructurării;

‑ în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, atunci când unul sau mai mulţi creditori ori una sau mai multe clase de creditori sunt sau ar fi prejudiciate în mod injust de suspendarea executărilor silite individuale;

‑ în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, atunci când suspendarea are drept rezultat insolvenţa unui creditor.

De precizat este că se interzice ca expirarea unei suspendări a executărilor silite individuale fără adoptarea unui plan de restructurare să conducă în sine la deschiderea unei proceduri de insolvenţă care ar putea conduce la lichidarea debitorului, cu excepţia cazului în care celelalte condiţii pentru această deschi­dere prevăzute de dreptul intern sunt îndeplinite[x].

 

• continuarea contractelor în derulare

Directiva impune instituirea unor interdicţii în sarcina creditorilor de a refuza executarea contractelor în derulare, de a cere rezilierea, executarea anticipată sau modificarea acestor contracte în detrimentul debitorului, care s‑ar întemeia exclusiv pe motivul:

‑ formulării unei cereri de deschidere a unei proceduri de restructurare preventivă;

‑ formulării unei cereri de suspendare a executărilor silite individuale;

‑ deschiderii unei proceduri de restructurare preventivă;

‑ acordării unei suspendări a executărilor silite individuale.

Exemple de contracte în derulare sunt, de exemplu, acor­durile de leasing şi de licenţă, contractele de furnizare pe termen lung şi acordurile de franciză.

Rezilierea anticipată poate afecta capacitatea unei între­prinderi de a‑şi continua activitatea în cursul negocierilor de restructurare, în special atunci când este vorba de contracte pentru furnizări esenţiale, cum ar fi gazele, energia electrică, apa, telecomunicaţiile şi serviciile de plăţi cu cardul.

 

• protecţia finanţărilor noi şi a finanţărilor intermediare

Pentru a se asigura protecţia finanţărilor, directiva obligă statele să adopte reglementări adecvate pentru cazul în care procedura de restructurare preventivă eşuează şi se deschide insolvenţa, să se împiedice:

‑ anularea sau exceptarea de la executarea silită a finan­ţărilor intermediare de care debitorul a beneficiat în perioada în care a operat suspendarea executărilor individuale sau a finanţă­rilor noi primite în perioada unui plan de restructurare;

‑ atragerea răspunderii civile, administrative sau penale a persoanelor care oferă astfel de finanţări, pe motiv că acestea ar fi în detrimentul masei credale, cu excepţia cazului în care sunt prezente alte motive suplimentare prevăzute de dreptul intern[xi].

Prin „finanţare nouă” se are în vedere orice asistenţă finan­ciară nouă acordată de un creditor existent sau de un creditor nou în vederea punerii în aplicare a unui plan de restructurare şi inclusă în planul de restructurare respectiv.

Prin „finanţare intermediară” se înţelege orice asistenţă financiară nouă, acordată de un creditor existent sau de un creditor nou, care include cel puţin asistenţă financiară pe durata suspendării executărilor silite individuale şi care este rezonabilă şi imediat necesară pentru ca întreprinderea debito­rului să poată funcţiona în continuare sau pentru ca valoarea respectivei întreprinderi să fie păstrată sau sporită.

‑ plata unor taxe şi costuri pentru negocierea, adoptarea sau confirmarea unui plan de restruc­turare;Totodată, statele membre vor trebui să se asigure că, în cazul insolvenţei ulterioare a unui debitor, tranzacţiile care sunt rezonabile şi imediat necesare pentru negocierea unui plan de restruc­turare nu sunt declarate nule, anulabile sau excep­tate de la executarea silită pe motivul ca astfel de tranzacţii sunt în detrimentul masei credale. Astfel de tranzacţii sunt:

‑ plata unor taxe şi costuri pentru consultanţa profesională solicitată în legătură strânsă cu restructurarea;

‑ plata salariilor lucrătorilor pentru munca deja prestată, fără a aduce atingere altor forme de pro­tecţie prevăzute în dreptul Uniunii sau în dreptul intern;

‑ orice plăţi şi viramente efectuate în cursul normal al activităţii, în afara celor menţionate mai sus.

 

• remiterea de datorie şi încetarea decă­derilor

Susţinerea procesului de redresare se reali­zează şi în beneficiul debitorilor aflaţi în stadiul de insolvenţă, pentru a asigura astfel reinserţia în circuitul economic a întreprinzătorilor supraîn­datoraţi. Astfel, debitorii de bună‑credinţă vor avea acces la cel puţin o procedură care poate duce la remiterea completă de datorie după o perioadă de maximum trei ani, în condiţiile stabilite în Directivă.

Remitere completă de datorie înseamnă că executarea silită a întreprinzătorilor pentru datoriile acestora care pot fi remise restante este împiedicată sau că datoriile restante care pot fi remise ca atare sunt anulate, ca parte a unei proceduri care ar putea include o valorificare a activelor sau un plan de rambur­sare ori ambele.

Statele membre pot să extindă domeniul de aplicare al remiterii de datorie pentru a include în acesta persoanele fizice insolvente care nu sunt întreprinzători.

Perioada după care datoria poate fi remisă integral nu poate fi mai mare de trei ani, termen care începe să curgă de la data deciziei de confirmare a planului de restructurare sau de la sta­bilirea masei bunurilor care fac obiectul procedurii insolvenţei.

Tot de la sfârşitul perioadei de trei ani încetează să producă efecte orice decădere din dreptul de a demara sau de a exercita o activitate comercială, economică, meşteşugărească sau profesională instituită exclusiv pe motivul că întreprinzătorul este insolvent. Încetarea efectelor decăderilor se produce de drept, fără a fi necesar să se solicite unei autorităţi judiciare sau administrative să deschidă o procedură suplimentară.

Directiva nu limitează dreptul statelor de a institui unele restricţii în privinţa accesului anumitor debitori la procedurile de remitere de datorie sau de a stabili prelungirea perioadei premergătoare ori a termenelor de decădere.

 

• eficientizarea procedurilor de insolvenţă

Această măsură implică participarea unor practicieni care beneficiază de o pregătire profesională şi care dispun de cunoş­tinţe de specialitate adecvate, care sunt numiţi şi îşi desfăşoară activitatea în condiţii de imparţialitate şi independenţă, schim­bul unei remuneraţii corespunzătoare.

Pentru ca noile reglementări ce vor fi adoptate în vederea implementării directivei să aibă efi­cienţa practică scontată, se impune să se asigure o atragere a interesului companiilor către procedurile de prevenire a insolvenţei. Aceasta implică inclu­siv adoptarea unor măsuri de ordin economic şi financiar care să genereze o mai mare atractivitate pentru utilizarea pe scară mai largă a acestor instru­mente de restructurare. Totodată, un rol important îl joacă şi pârghiile de natură admi­nistrativă care pot facilita derularea formalităţilor colaterale acestor proceduri.

Nu în ultimul rând, derularea unor campanii mai asidue de informare se recomandă pentru a înlesni procesul de transformare a opticii actorilor implicaţi în procedură, care sunt încă tributari schemelor tradiţionale şi privesc cu suspiciune soluţiile novative. Îndeosebi creditorii trebuie să fie determinaţi să adopte o atitudine mai flexibilă inerentă procesului de negociere cu debitorii, aceasta implicând să conştientizeze faptul că numai prin concesii reciproce se poate obţine şansa unui nou început pentru ambele părţi.

 

4. Concluzii

Procesul de unificare a conceptelor cheie din materia procedurilor preventive urmează a fi valorificat prin transpunerea în legislaţia statelor membre a solu­ţiilor propuse în Directivă. Implementarea directivei creează premisele instituirii, în legislaţia statelor în care cultura prevenţiei nu a fost reprezentată până acum în plan legislativ, a unor noi proceduri, măsuri sau dispoziţii având ca scop restructurarea debitorilor aflaţi în dificultate financiară, inclusiv pe căi extrajudiciare în scopul evitării insolvenţei. Completarea legislaţiilor naţionale cu prevederi care să asigure asimilarea cât mai fidelă a soluţiilor impuse de Directivă este menită să asi­gure echilibrarea intereselor debitorilor cu cele ale creditorilor, conferind debitorilor şansa unei restructurări reale şi eficiente, iar creditorilor garantându‑le posibilitatea recuperării creanţelor într‑un grad mai ridicat.

Cu toate că o parte dintre soluţiile instituite se regăsesc într‑o oarecare măsură şi în reglementările actuale ale statelor care dispun deja de mecanismele de prevenire a insolvenţei, perfecţionarea formulelor legislative, prin cristalizarea modului de determinare a condiţiilor şi efectelor implementării planu­rilor de restructurare, va conduce la un grad mai mare de succes al încercărilor de depăşire a dificultăţilor financiare, în beneficiul tuturor părţilor implicate în procedură, şi de degre­vare a rolului instanţelor.

Uniformizarea la nivel teoretic a presupus concentrarea şi apropierea reglementărilor din legislaţiile naţionale care s‑au dovedit a fi cele mai eficiente în materia prevenţiei şi acordării unei a doua şanse entităţilor viabile. În plan practic, procesul de uniformizare va continua şi după transpunerea prevederilor directivei în dreptul intern al statelor. Divergenţele de abordare a problemelor în plan economic şi social vor mai genera dificultăţi specifice de tratament juridic, cu implicaţii dintre cele mai profunde în planul transpunerii.

 

Note

[i] E‑mail: luiza.gavrilescu@uaic.ro.

[ii] Publicată în JOUE nr. 172L din 26 iunie 2019, intrată în vigoare la 10 iulie 2019, având drept termen‑limită pentru transpunere data de 17 iulie 2021.

[iii] N. Prepeliţă, O scurtă istorie a procedurilor de pre‑insolvenţă în România, în Phoenix nr. 69/2019, pp. 23‑34.

[iv] S.M. Miloş, A. Deli Diaconescu, Probleme şi dezbateri pe marginea impactului şi a modalităţilor de transpunere a Directivei privind cadrele de restructurare, articol disponibil pe https://www.unpir.ro/probleme-si-dezbateri‑pe‑marginea‑impactului‑si‑modalitatilor‑de‑transpunere‑directivei‑privind.

[v] https://www.legal‑land.ro/noi‑norme‑privind‑insolventa‑intreprin­de­rilor.

[vi] O. Popescu, I. Bidalache, Pre‑insolvenţa – la ce să se aştepte com­paniile aflate în dificultate financiară?, articol disponibil pe https://www.juridice.ro/657235/pre‑insolventa‑la‑ce‑sa‑se‑astepte‑companiile‑aflate‑in‑dificultate‑financiara.html.

[vii] E. Albu, Directiva (UE) 2019/1023 privind remiterea de datorie şi de modificare a Directivei privind insolvenţa, articol disponibil pe https://www.juridice.ro/644798/directiva‑ue‑2019‑1023‑privind‑remiterea‑de‑datorie‑si‑de‑modificare‑a‑directivei‑privind‑insolventa.html.

[viii] S.M. Miloş, A. Deli Diaconescu, Probleme şi dezbateri…, cit. supra.

[ix] Ţuca Zbârcea & Asociaţii, Ştiri Legislative. Dreptul Uniunii Europene, pe http://www.tuca.ro/_stats/visits.php?url=%2Fweb%2Fpdf%2 Fro%2FStiri_Legislative_Dreptul_Uniunii_Europene_Tuca_Zbarcea_Asociatii_8_iulie_2019.pdf&id=1&pagename=FILE:Links/Downloads/pdf/ro/Stiri_Legislative_Dreptul_Uniunii_Europene_Tuca_Zbarcea_Asociatii_8_iulie_2019.pdf.

[x] O. Popescu, I. Bidalache, Pre‑insolvenţa – la ce să se aştepte companiile…, cit. supra.

[xi] C. Mihăilescu, Managing Associate al Ţuca Zbârcea & Asociaţii, Noi modificări legislative aşteptate în materia procedurilor de pre‑insolvenţă şi de insolvenţă, https://legestart.ro/noi-modificari-legisla tive‑asteptate‑materia‑procedurilor‑de‑pre‑insolventa‑si‑de‑insolventa.