Interviu

Nicolae Cîrstea: Suntem împreună cu dl Emilian Radu, Preşedinte de onoare al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă şi, de asemenea, primul preşedinte în această organizaţie de 20 de ani a profesiei de practician în insolvenţă. Greşesc?

Emilian Radu: Nu, aşa este.

N.C.: Cum au fost începuturile, domnule Preşedinte? Care sunt lucrurile care vă vin în minte când vă gândiţi la acea perioadă din 1999, când s‑a cristalizat această structură?

E.R.: Practic, totul a început cu nevoia de a introduce noţiunea de lichidare, de faliment, impusă de instituţiile internaţionale, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, pentru că, apreciau ei pe bună dreptate, o economie nu poate să funcţioneze în normalitatea ei dacă nu există şi un mecanism de eliminare a actorilor economici care nu reuşesc să concureze într-o piaţă liberă. Să aibă profitabilitate, eficienţă, să nu viruseze alte companii care alcătuiesc un ţesut economic sănătos, şi atunci falimentul este o soluţie.

N.C.: Ştiu că iniţial denumirea profesiei era aceea de lichidator. Practic, a fost o evoluţie până la denumirea care se foloseşte în prezent.

N.C.: Până în 1999, când s‑au cristalizat Uniunea şi acest corp profesional, totuşi, au existat activităţi legate de insolvenţă. Ne puteţi spune câte ceva dintre lucrurile care s‑au întâmplat până în 1999 în această zonă a insolvenţei, a activităţii de insolvenţă?E.R.: Aceasta a fost una dintre marile probleme de început, adică denumirea de „lichidator”. Pentru că, îmi aduc aminte, lichidatorul deja era echivalent cu „groparul întreprinderilor”. Era o noţiune încărcată de mult negativism şi percepţia aceasta nu o avea numai opinia publică, ci din păcate şi multe dintre instituţiile statului şi ne‑a trebuit ceva timp să schimbăm această imagine, adică ideea de a redenumi profesia şi a elimina cuvântul „lichidator” a venit cumva şi din semantica negativă a acestui cuvânt. „Groparii”. „Vin groparii!” Cam aşa eram etichetaţi la primele misiuni, îmi aduc aminte. Şi, într‑adevăr, am avut de luptat cu schimbarea imaginii, atât în raport cu opinia publică, dar mai puţin asta a contat, cât şi cu instituţiile statului – proprietar şi/sau creditor, pentru că au fost multe societăţi cu capital de stat care, într‑un fel sau altul, au intrat în procedură şi evident a fost şi interferenţa statului, de foarte multe ori. Se dorea să se gestio­neze într‑un anumit fel procedurile, care nu corespundeau neapărat nici spiritului legii, nici obiectivului practic de reorganizare sau de lichidare, până la urmă. Şi, da, au fost lupte grele, pot să spun, cu autorităţile, până când încet‑încet chiar au înţeles că nu există altă formulă. Marele nostru aliat şi avantaj al acelor vremuri a fost dorinţa României de a intra în structurile Uniunii Europene. Şi acesta era clar un deziderat la care aderaseră toate instituţiile statului, iar în acest context, normal că una dintre condiţii în plan economic era şi acceptarea unei legislaţii moderne în privinţa insolvenţei. Atunci am făcut apel şi noi la practica şi legislaţia existente în alte ţări din Uniunea Europeană şi astfel actorii locali au trebuit să digere faptul că suntem un rău necesar.

E.R.: Da, au existat. Cred că de prin 1996‑1997 au început nişte activităţi vizibile în planul insolvenţei care se desfăşurau în spiritul legii existente, al legii societăţilor comerciale de atunci. Se împru­mutase o anumită practică europeană, avuseseră loc nişte consultări cu nişte experţi care au venit din diverse ţări din Uniunea Europeană şi au ţinut şi nişte cursuri, seminare pe problema respectivă. Pe vremea aceea, eu lucram deja la actuala companie PricewaterhouseCoopers, fostul Coopers and Lybrand, şi ţin minte că am avut şansa de a‑l avea în primele echipe mixte româno‑engleze pe liderul global al procedu­rilor de insolvenţă din Coopers and Lybrand, Stephen Taylor, iar acest lucru ne‑a ajutat foarte mult. Ne‑a luminat cu o experienţă de zeci de ani în spate. La noi, clar, după anii de comunism, nu existau noţiunile de „faliment”, „insolvenţă”. Era doar idea de a păstra joburile, de a avea o continuitate în angajarea forţei de muncă şi de a livra mai mult sau mai puţin, dar cu orice preţ. Primele experienţe au fost pe colaborări cu experţi sau profesionişti din ţări ale Uniunii Europene şi cu experţi de la Banca Mondială. Ţin minte că au ţinut nişte cursuri, seminarii, workshop‑uri, au avut întâlniri cu instituţiile statului. Şi cam aşa au fost începuturile.

N.C.: Câţi membri avea Uniunea în 1999? Erau câteva sute?

E.R.: Da. Erau de ordinul a câtorva sute. Am început, încet‑încet, să organizăm examene. La început se înscriau cam 100‑200 şi ceva de participanţi la examene, după care numărul a crescut foarte mult în timp. A devenit din ce în ce mai interesantă meseria de practician în insolvenţă.

N.C.: Care au fost greutăţile începutului din punct de vedere al coalizării sub cupola UNPIR‑ului a celor care practicau deja această activitate?

E.R.: Eu zic că principala problemă pe care a trebuit să o rezolv eu ca preşedinte, şi m‑am implicat mult în asta, a fost să îi conving pe colegii de breaslă că trebuie să acceptăm faptul că noi, membrii Uniunii, suntem într‑o concurenţă, într‑o competiţie pe o piaţă speci­fică, dar în acelaşi timp avem foarte multe interese comune şi, de fapt, Uniunea îşi propune să apere aceste interese comune. Au fost la început voci care spuneau că rolul nostru era să oferim oportunităţi de business membrilor, să le aducem oportunităţi, cazuri pe care să le rezolve. Mai ales cei din provincie spuneau că nu au suficiente businessuri, activitate. Şi atunci noi ce facem? A fost greu să le explic că nu este rolul nostru să aducem business, oportunităţi, ci rolul nostru este să apărăm interesele comune, adică să avem o legislaţie clară, să existe o competiţie loială, să apărăm interesele în raport cu instituţiile statului în ceea ce priveşte modificări legislative, care pe vremea aceea, ca şi acum, din păcate, se cam iniţiau fără să fim consultaţi, inclusiv chestiuni legate de fiscalitate, toate aspectele acestea care ţin de rolul unei asociaţii de profesionişti liberali. Încet‑încet, s‑a digerat chestiunea că, deşi suntem într‑o competiţie, avem totuşi nişte interese comune, care, dincolo de competiţie, trebuie să ne unească sub aceeaşi cupolă.

N.C.: Şi din punct de vedere al greutăţilor instituţionale ale organizaţiei pentru a se coagula, pentru a se cristaliza pe acest început de drum, care, iată, astăzi a ajuns la 20 de ani, care ar fi cele pe care vi le amintiţi?

E.R.: Pe de o parte, a fost chestiunea aceasta legată de acceptarea de către membri că rolul Uniunii nu este să le ofere business, pentru că la început mulţi au crezut că de asta vin acolo, pentru a li se spune: „Uite, ai o ocazie acolo, o oportunitate. Există în nu ştiu ce judeţ o societate care urmează să intre. O iei tu, nu o iei tu.” Acestea au fost primele chestiuni dificile de digerat, după care ar fi evoluţia legislativă pe care a trebuit să o gestionăm în raport cu o anumită presiune venită dinspre instituţiile statului, care voiau să impună o anumită abordare, cum ar fi aceea ca instituţii tip Ministerul de Finanţe sau Ministerul Justiţiei să aibă un cuvânt mai mare de spus decât ar fi fost normal. Am luptat pentru a ni se recunoaşte independenţa, autoreglementarea, pentru faptul de a fi o asociaţie care se autoguvernează, care stabileşte un cod de etică, care are şi un consiliu de disciplină ce aplică sancţiuni dacă se constată că nu s‑a respectat codul de etică sau a fost competiţie neloială, adică practic pentru a prelua ceea ce, în spiritul instituţiilor statului, ar fi fost nişte activităţi ale lor de supraveghere, în locul propriei autosupravegheri pentru a ne conduce propriul destin ca profesionişti liberali.

N.C.: În 1999 a fost primul Congres al Uniunii. Acolo s‑au ales primele organe de conducere, CNC, preşedinte, vicepreşedinţi. Cum au fost candidaturile la momentul respectiv?

E.R.: Îmi aduc aminte foarte bine. Ştiu că eu nu‑mi propusesem să fiu neapărat Preşedintele Uniunii. Practic, mi s‑a propus. Şi mi s‑a propus de pe poziţia mea de partener la PricewaterhouseCoopers, în ideea că aveam o anumită credibilitate, o anumită experienţă. Înţelegeam cumva destul de bine şi rolul instituţiilor statului, fusesem, să zicem, şi funcţionar public după 1990, deci veneam şi din sistemul public, am lucrat la Agenţia Naţională de Privatizare, iar în acelaşi timp aveam şi nişte contacte bune profesionale cu instituţiile internaţionale, ca Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional. Toate aceste atuuri, să le zicem aşa, au făcut să mi se propună această poziţie, pe care am acceptat‑o. Din primul Consiliu Naţional de Conducere au făcut parte şi regretatul Arin Stănescu, viitorul preşedinte, care atunci era vicepreşedinte, Nic Bălan, care astăzi este preşedinte, şi dl Mihail Dimonie, care a fost şi el vicepreşedinte şi care ulterior s‑a ocupat de revista Phoenix.

N.C.: Chiar avem în acest număr o fotografie, istorică să zic, cu primul Consiliu de Conducere, întrunit în anul 2000, care apare în paginile revistei Phoenix. După acest început, domnule Preşedinte, după acest prim congres, după această primă întrunire a Consiliului Naţional, ce a urmat în această profesie şi în istoricul Uniunii?

E.R.: Ce a urmat după primul congres şi în istoricul Uniunii este o poveste mult prea lungă. Practic, am crescut, am evoluat, legislaţia a devenit din ce în ce mai sofisticată. Uniunea s‑a implicat major în dezvoltarea legislaţiei insolvenţei. Ţin minte că am participat la multe şedinţe la Camera Deputaţilor, la Senat, cu comisiile juridice, la discuţii cu reprezentanţi ai instituţiilor europene şi internaţionale despre mersul dezvoltării legislaţiei în România şi la un moment dat s‑a apreciat că, din perspectiva evoluţiei legislaţiei insolvenţei, România are una dintre cele mai complexe şi chiar sofisticate legislaţii. Acesta a fost avantajul nostru, şi anume că, venind cumva mai târziu în Uniunea Europeană, am reuşit să preluăm şi din experienţa bună şi să evităm şi eventualele erori care au apărut în diverse alte legislaţii. Deci aceasta a fost o realizare importantă, ne‑a crescut şi credibilitatea în raport cu instituţiile statului prin acest dialog permanent, am devenit membri ai Consiliului Economic şi Social, ai CES‑ului, ceea ce a fost, iarăşi, o mare realizare, cel puţin din punct de vedere al imaginii pe care UPLR‑ul o avea. Din păcate, astăzi nu mai suntem membri, cred că de anul trecut, ca urmare a unei hotărâri de Guvern, pe care eu nu pot s‑o înţeleg. UNPIR, şi practic societatea civilă în ansamblul ei, este foarte slab reprezentată, sau în orice caz nu în complexitatea ei, în CES‑ul actual. Sperăm să revenim în Consiliul Economic şi Social. Sunt multe de spus. A crescut foarte mult numărul membrilor, s‑a pus din ce în ce mai mult accent pe formarea continuă, ceea ce cred că a ridicat foarte mult standardul serviciilor prestate de membrii uniunii noastre. Şi aici nu s‑a făcut rabat. La fel, examenele de intrare au avut un standard din ce în ce mai ridicat, deci cred că şi aceasta a fost o mare realizare, a crescut gradul de calificare a membrilor noştri, care a venit şi din formarea continuă, şi din experienţa în teren, ca să zic aşa, cu cazuri din ce în ce mai complexe.

N.C.: Având această perspectivă asupra trecutului, cum arată din punctul dumneavoastră de vedere viitorul profesiei de practician în insolvenţă?

E.R.: Practicianul în insolvenţă va avea întotdeauna un rol, adică întotdeauna, atât timp cât va exista o economie funcţională, va exista şi o parte a ei care nu va funcţiona în parametri care să‑i permită să supra­vieţuiască, deci un ţesut economic bolnav într‑o economie sănătoasă va apărea la un moment dat. Şi până la urmă acesta este rolul practi­cianului în insolvenţă, să repare, dacă se poate, adică reorganizare, sau să elimine, adică faliment. Deci nu am niciun fel de emoţie că ei îşi vor pierde rolul, ba dimpotrivă. Doar că vor trebui să se adapteze dezvoltării economice generale, pentru că dacă începuturile au fost în domeniul industriei, manufacturii, să zicem, cu prioritate, acum vor trebui din ce în ce mai mult să înţeleagă businessul din perspectiva serviciilor, care deja cred că au devenit majoritare şi în economia română, ceea ce implică şi o cunoaştere ceva mai bună a activităţilor specifice din domeniile în care vor apărea probleme cu societăţile ce vor intra în insolvenţă. Una este să ai de a face doar cu macarale, fiare, ateliere, şuruburi, fierăstraie, ca să zic aşa, şi alta este să vorbim despre insolvenţă în domeniul comunicaţiilor, IT‑ului, informaticii, care sunt industrii mai sofisticate.

N.C.: Care ar fi din punctul dumneavoastră de vedere frumuseţea acestei profesii? Pentru că bănuiesc că există şi aspecte forte sau aspecte pozitive.

E.R.: Nu ştiu dacă i‑aş spune frumuseţe, dar satisfacţia majoră, cel puţin la nivel personal, este să iei o societate căreia, în principiu, nu i se mai dă nici o şansă, iar după 1, 2, 3 ani ea să fie din nou în piaţă şi să redevină un competitor important în industria respectivă sau sectorul respectiv. Ideea de a salva locuri de muncă nu este numai un slogan, ci în spatele acestor chestiuni sunt oameni cu familii, cu dramele lor. Toate acestea le‑am trăit noi şi le trăim pe viu, pentru că fiecare loc de muncă desfiinţat înseamnă o dramă, mai mică sau mai mare, nu numai pentru persoana respectivă, ci şi pentru familia sa. Deci ideea de a salva o societate de la faliment sau măcar de a încerca să o transformi în altceva, să o orientezi în altă direcţie, să o repoziţionezi, să păstrezi şi nişte locuri de muncă, ea continuându‑şi activitatea, care de multe ori este importantă şi pentru localitatea respectivă, fie că este o comună sau un oraş mai mic sau mai mare, este o satisfacţie pe care evident că o avem.

N.C.: În încheiere aş vrea să vă mai întreb care ar fi calităţile pe care un tânăr student la drept, de exemplu, ar trebui să le aibă pentru a fi un bun practician în insolvenţă.

E.R.: Aici mă îndepărtez puţin de colegii jurişti şi avocaţi, care, în principiu, pleacă de la premisa că activitatea de insolvenţă este în primul rând o activitate de tip legal, juridic. Eu zic că aceasta este mai degrabă forma, nu fondul, pentru că fondul constă în managementul procesului de insolvenţă. Şi până la urmă, practicianul în insolvenţă trebuie să dea dovadă de cunoştinţe multilaterale, adică trebuie să cunoască legislaţia, dar trebuie să înţeleagă şi mecanismele economice. Trebuie să înţeleagă partea comercială, financiară, marketing, vânzare şi negociere. Pentru că, până la urmă, succesul este dat de repoziţionarea în piaţă, sub o formă sau alta, a unor active care la un moment dat au intrat într‑o situaţie de insolvenţă. Şi asta înseamnă să ai cunoştinţe economice, comerciale, manageriale, de marketing şi vânzare. Şi toate acestea nu pot să stea doar în cunoştinţele strict juridice şi legale. Practic, este o profesie care solicită cunoştinţe interdisciplinare şi, în opinia mea, privind oarecum mai de sus procesul, solicită capacitatea de a gestiona, de a fi un bun manager şi de a putea vedea pădurea, neîncurcându‑te în copaci. Adică este foarte important să se înţeleagă contextul şi să nu se uite până la urmă că substanţa întregului proces este economică, nu juridică. În spatele întregului proces este ideea de a te implica în ceea ce înseamnă un aspect al unei economii şi atunci partea legală nu este un scop în sine, adică scopul nu este respectarea ad literam a unui text de lege, ci acela de a scoate ce este mai bun din punct de vedere economic din societatea respectivă, din debitoarea respectivă. Dacă, pur şi simplu, respectăm ad literam legislaţia şi compania moare cu succes, nu cred că s‑a rezolvat nimic. Până la urmă, scopul legislaţiei este să ajute debitoarea, fără a afecta interesele creditorilor, să-şi amelioreze poziţia financiară, astfel încât să dea şanse cât mai mari unei societăţi să se salveze, iar activele ei să reintre într‑un mod eficient, în circuitul economic. Dar, când aceasta nu se poate, să se accepte falimentul cu celeritate, cu cost minim şi recuperare maximă pentru creditori.

N.C.: Domnule Preşedinte, vă mulţumesc mult pentru acest interviu. Am aflat lucruri noi. Cred că şi cititorii revistei Phoenix vor afla lucruri noi. Vă doresc dumneavoastră şi corpului profesional drum lung înainte şi sperăm ca această aniversare să fie un punct de la care se fac lucruri mult mai frumoase, sau la fel de frumoase, în interiorul profesiei şi al activităţii de practician în insolvenţă.

E.R.: Mulţumesc! Şi la mulţi ani UNPIR!