PROBLEME DE COMPATIBILITATE ÎNTRE PROCEDURA INSOLVENŢEI ŞI PROCEDURA CIVILĂ

ABSTRACT

The compatibility between the insolvency proceedings and the ordinary law procedural norms give rise to complex issues in practice. To deal with the „compatibility issue” in the matter of procedural law triggers a high degree of complexity as long as a single paragraph of the Insolvency Code [art. 342 par. (1) of Law no. 85/2014] holds the key to an entire juridical universe. And compatibility issues do appear because insolvency law is one of the most complex – interdisciplinary, creative and largely discussed – areas of law. Answers are not always convincing all participants in such a debate, but, in the end, coherence and fluidity of legal arguments should prevail.

KEYWORDS: tax claim • moment of the tax claim’s birth • compatibility

Prezentul studiu îşi propune să analizeze impactul pe care normele procedurii de insolvenţă îl produce asupra regulilor şi a principiilor dreptului comun, şi anume normele Codului de procedură civilă. Esenţial este că, intrând în profunzimea acestei analize, soluţiile juridice devin mai complicate, argu­mentele dobândesc un grad mai ridicat de specializare, iar rezultatul depinde într‑o proporţie substanţială de aplicarea, în final, a unui raţionament specific materiei insolvenţei.

Iar aceasta întrucât soluţia de compatibilitate în procedura de insolvenţă, reglementată la nivel legislativ doar prin dispo­ziţiile art. 342 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de pre­venire a insolvenţei şi de insolvenţă[i] (denumită în continuarea „Codul insolvenţei”, faţă de larga asimilare în practică a acestei denumiri[ii]) reprezintă un cumul de probleme cu un grad ridicat de complexitate într‑o singură normă juridică: „Dispo­ziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”.

Materia insolvenţei se bazează pe câteva principii, care reprezintă un fundament structural, adică esenţa de a fi a acesteia. Concursul inerent realizat între această procedură de insolvenţă şi normele dreptului comun în materie trebuie solu­ţionat de o asemenea manieră încât să nu‑i afecteze insolvenţei tocmai aceste principii de bază, care pot fi calificate ca fiind resorturile sale interne, funcţionale, care o modelează şi care‑i justifică scopul şi raţiunea. Pentru că, în caz contrar, odată cu afectarea acestor principii, justificarea intrinsecă a normei juridice specifice reglementată de materia insolvenţei nu‑şi mai poate atinge finalitatea, devenind astfel vulnerabilă în legiti­mitatea şi eficacitatea[iii] aplicării sale.

Doctrina juridică a conferit de‑a lungul timpului instrumente de construcţie şi interpretare utilă în soluţionarea acestui concurs dintre o normă specială şi o normă generală, pornind de la ideea de bază a unităţii logice a ordinii de drept: „Cum însă cunoaşterea dreptului – ca orice cunoaştere – caută să‑şi înţeleagă obiectul ca pe un întreg cu sens şi să‑l descrie în propoziţii necontradictorii, ea porneşte de la premisa că conflictele de norme în cadrul materialului de norme ce‑i este dat – mai exact, îi este dat în sarcină – pot fi soluţionate pe calea interpretării şi că trebuie să fie soluţionate în acest fel[iv]”.

1. Momentul naşterii creanţei fiscale în procedura insolvenţei

Potrivit legislaţiei de lege lata, nu există o definiţie care să stabilească care este criteriul în funcţie de care o creanţă afe­rentă materiei insolvenţei este anterioară sau ulterioară deschi­derii procedurii. Codul insolvenţei a preferat să folosească raţionamente deductive, prin care să permită calificarea juridică a unei creanţe curente plecând de la două noţiuni: definiţia tabelului preliminar de creanţe şi stabilirea termenului limită în care trebuie finalizat controlul fiscal pentru creanţele bugetare anterioare deschiderii procedurii.

Astfel, prin dispoziţiile art. 5 pct. 69 din Codul insol­venţei, în tabelul preliminar se înscriu „toate creanţele sca­dente sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii procedurii (s.n., A.D.)”.

Conform art. 102 alin. (1) din Codul insolvenţei, credi­torul fiscal are obligaţia de a‑şi înscrie în tabelul preliminar toate aceste creanţe fiscale anterioare deschiderii, acordându‑i‑se un termen mai lung decât faţă de ceilalţi creditori, şi anume 60 de zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a notificării privind deschiderea procedurii. În plus, Codul insolvenţei introduce un instrument juridic cert în calificarea componentei anterioare, respectiv a componentei ulterioare deschiderii procedurii în privinţa creanţei fiscale: „Sunt creanţe anterioare şi creanţele bugetare constatate printr‑un raport de inspecţie fiscală întocmit ulterior deschiderii procedurii, dar care are ca obiect activitatea anterioară a debitorului”.

Interpretând per a contrario aceste text normativ şi coroborând o astfel de interpretare cu caracterul concursual al procedurii, adică cu uniformitatea în aplicarea regimului juridic a creanţelor masei credale, rezultă că esenţa calificării unei creanţe, indiferent de natura juridică a acesteia, bugetară sau chirografară, este dată de momentul naşterii raportului juridic de drept substanţial care a generat‑o.

Aspectul determinării momentului naşterii unei creanţe se cumulează, în raport de creanţa creditorului fiscal, cu acela al emiterii actului juridic prin care „se stabileşte şi se individua­lizează creanţa fiscală”, conform art. 1 pct. 37 C. pr. fisc. Cu alte cuvinte, asemenea acte juridice pot fi, nelimitativ: decizia de impunere, decizia referitoare la plata accesoriilor, decizia prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, procesele‑verbale de stabilire a unei creanţe bugetare în cadrul ordinelor de finanţare sau a contractelor având ca obiect fonduri europene nerambursabile.

Această problemă a fost dezbătută şi în cadrul întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesionişti şi insol­venţei[v] (Sinaia, iunie 2016), cu următoarea temă: Momentul la care se naşte creanţa Agenţiei pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (fostă Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit), izvorâtă dintr‑un contract de finanţare prin care se acordă asistenţă financiară nerambursabilă din fondul european pentru dezvoltare rurală – înainte de deschiderea procedurii generale a insolvenţei sau după deschiderea proceduri.

Într‑o primă opinie, s‑a considerat că o astfel de creanţă este o creanţă anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă, fiind născută dintr‑un raport juridic anterior acestei proceduri, şi anume contractul de finanţare nerambursabilă, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 224/2008[vi], care este titlu executoriu.

În opinia noastră, creanţa astfel născută este o creanţă ante­rioară deschiderii procedurii, întrucât, pe de o parte, ra­portul juridic din care provine, şi anume încheierea contractului de finanţare, este anterior deschiderii acestei proceduri, iar pe de altă parte, titlul de creanţă bugetară, care stabileşte şi individualizează obli­gaţia, deşi emis ulterior deschiderii proce­durii, are în vedere acţiuni sau inacţiuni anterioare acestui moment.În cea de‑a doua opinie, s‑a considerat că o astfel de creanţă este o creanţă născută după deschiderea procedurii de insolvenţă, pentru că aceasta, deşi izvorăşte din contractul de finanţare prin care s‑a acordat asistenţă financiară nerambur­sabilă, a fost stabilită odată cu emiterea procesului‑verbal de constatare a neregulii, conform dispoziţiilor art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora[vii].

O astfel de opinie este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Codul insolvenţei, care stabilesc regula conform căreia nu contează momentul emiterii unui act administrativ fiscal, ci momentul naşterii şi derulării raportului juridic care l‑a generat. Cu toate acestea, rămânem consecvenţi argumentului în sensul că emiterea actului administrativ fiscal, în sine, este un fapt juridic necesar pentru ridicarea unor pretenţii împotriva debitorului insolvent, pe calea cererii de admitere a creanţei.

Mai mult, argumentaţia exprimată în prima opinie, în sensul că acest contract de finanţare are, conform legii speciale, caracterul de titlu executoriu, nu are relevanţă în ceea ce priveşte raţionamentul calificării creanţei în sine, pentru că acest contract este doar cauza juridică a cre­anţei, dar nu îi conferă certitudine sau exigibilitate, elemente stabilite exclusiv de procesul‑verbal de constatare a neregulilor finanţării.

Dreptul de creanţă, ab originem, nu se naşte prin actul admi­nistrativ fiscal, ci prin întrunirea în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale, pentru că acest drept de creanţă reprezintă, în esenţă, echivalentul reparării unui prejudiciu ge­nerat de nerespectarea unei obligaţii contractuale. În consecinţă, derularea raporturilor de finanţare, în cadrul proiectului aferent fondurilor europene, este elementul de fapt relevant, pentru că reprezintă fapta ilicită care, corelativ, are un moment de producere anterior deschiderii procedurii de insolvenţă.

Tocmai de aceea, ceea ce contează în analiza în drept pentru calificarea creanţei bugetare ca fiind anterioară sau ulterioară deschiderii procedurii de insolvenţă este perioada de rapor­tare la care se referă obligaţiile bugetare în cauză.

Această concluzie a fost reţinută în practica judiciară, astfel: „Faptul că în speţă au fost întocmite de către creditori titluri de creanţă ulterior deschiderii procedurii nu este de natură a modifica data naşterii creanţei, documentele fiscale emise având caracterul unor acte constatatoare ale obligaţiei fiscale, nefiind acte constitutive de drepturi[viii]”.

În acelaşi sens a fost şi opinia for­ma­torilor Institutului Naţional al Magistra­turii, cu următoarea moti­vaţie[x]: „Natura juridică a creanţei este de creanţă anterioară deschiderii pro­cedurii, iar izvorul acesteia este procesul‑verbal de constatare a nere­gulilor finanţării. În lipsa întocmirii procesului‑verbal de constatare a nere­gulilor finanţării şi de determinare a obiectului şi cuantumului creanţei, o asemenea creanţă nu este certă şi exigibilă, astfel că nu poate fi înscrisă la masa credală a debito­rului. Temeiul verificării îl constituie contractul de finanţare şi activităţile întreprinse anterior deschiderii procedurii insol­venţei, doar verificarea fiind făcută după data deschiderii procedurii, astfel că nu se poate aprecia că o eventuală creanţă individualizată prin actul de control este ulterioară deschiderii procedurii. Aşadar, prin procedura de verificare se identifică în fapt o creanţă ce îşi are originea temporal înainte de data deschiderii procedurii, legiuitorul stabilind obligaţia organelor de control de a o individualiza în condiţiile prevăzute la art. 36 din O.U.G. nr. 66/2011, după deschiderea procedurii de insolvenţă”.În sensul celor de mai sus este şi practica judiciară a Curţii de Apel Bucureşti[ix]: „nu prezintă relevanţă data la care ea a fost constatată, ci, în mod exclusiv, data la care obligaţiile bugetare (…) ar fi fost, în mod legal, datorate de debitoare. (…) Or, atât timp cât perioada supusă verificării (…) se situează anterior datei deschiderii procedurii generale (…) obligaţia de plată s‑a născut anterior deschiderii procedurii, chiar dacă a fost constatată printr‑un control fiscal efectuat mai târziu”.

2. Caracterul devolutiv al apelului în procedura insolvenţei

Codul insolvenţei a introdus[xi] o sancţiune drastică pentru nedepunerea anumitor acte de către debitorul care solicită deschi­derea procedurii de insolvenţă, şi anume respingerea cererii. Dispoziţiile art. 67 alin. (2) stabilesc astfel: „Nede­punerea documentelor prevăzute la alin. (1) lit. a)‑g), k), l), m) atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii (…)”. Raţiunea introducerii acestei sancţiuni, faţă de vechea reglementare, constă în atingerea unei anumite discipline şi transparenţe în procedură, compatibile cu principiile edictate pentru asigurarea scopului său. În acest sens, considerăm relevante dispoziţiile art. 5 pct. 3 („asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare şi derulare a procedurii într‑un timp util şi rezonabil”) şi pct. 5 [„asigurarea unui grad ridicat de transparenţă (…) în procedură”].

Astfel, de exemplu, considerăm pe deplin justificată sancţionarea cu respingerea cererii a acelui debitor care nu depune lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate în cele 6 luni anterioare înregistrării cererii introductive, întrucât, în lipsa acestei raportări, nu poate fi verificată incidenţa acţiunilor revocatorii falimentare, care pot conduce, în caz de admitere, la o creştere uneori substanţială a activului debitorului. Doctrina juridică[xii] a evidenţiat de o manieră realistă importanţa verificării acestor transferuri, care pot oferi o cu totul altă imagine asupra posibilităţilor efective de îndestulare a creanţelor, pe de o parte, iar pe de altă parte, o viziune corectă asupra onestităţii comportamentului de afaceri al debitorului: „Un obiectiv esenţial pentru un sistem de insolvenţă eficient este instituirea unui mecanism de protecţie care să asigure nediminuarea valorii bunurilor din averea debitorului prin acţiuni ale diferiţilor participanţi la procedură, în principal ale debitorului şi creditorilor”.

De asemenea, este esenţială transparenţa debitorului în a depune declaraţia prin care arată dacă este membru al unui grup de societăţi, cu precizarea acestora, întrucât cele mai atente verificări se fac atât de către practicianul în insolvenţă, cât şi, evident, de către creditori, în privinţa transferurilor intra‑grup.

Cu alte cuvinte, ceea ce s‑a schimbat este mentalitatea în privinţa debitorului care poate accesa o procedură de insolvenţă: doar onestitatea, transparenţa şi corectitudinea sunt cele care conferă unui subiect de drept calificabil, în general, pentru o astfel de procedură, vocaţia concretă de a beneficia de acest sprijin.

În acelaşi sens s‑a pronunţat şi jurisprudenţa[xiii]: „Soluţia este impusă judecătorului de către legiuitor, astfel că nu există nicio posibilitate de apreciere cu privire la relevanţa înscrisurilor lipsă ori a celor depuse în privinţa cererii deschidere a procedurii”.

Am dorit să subliniem raţiunea avută în vedere la momentul introducerii acestei sancţiuni prin Codul insolvenţei pentru a avea un argument în plus la momentul la care vom analiza problema admisibilităţii depunerii actelor lipsă şi în considerarea cărora cererea introductivă a fost respinsă de judecătorul‑sindic direct în faza apelului.

În primul rând, apelul este o cale devolutivă de atac în care se reanalizează fondul cauzei, existând posibilitatea reformării soluţiei, prin provocarea unui control judiciar în privinţa soluţiei instanţei de fond. Raportat la dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Codul insolvenţei, apelul este singura cale de atac reglementată în materia insolvenţei. Doctrina juridică[xiv] a subliniat necesitatea existenţei acestei căi de atac devolutive în sistemul intern al ordinii de drept: „Efectul devolutiv al apelului şi importanţa acestuia sunt pregnant subliniate în noua reglementare. (…) Are loc o verificare atât asupra motivelor de fapt, cât şi de drept, fiind cea mai cuprinzătoare verificare pe care o face instanţa de control judiciar”.

La o primă analiză, având în vedere acest caracter devolutiv, ar părea posibil ca, prin intermediul apelului, debitorul să poată depune direct în calea de atac acele acte nedepuse în faţa judecătorului‑sindic şi care au condus la respingerea acţiunii introductive de instanţă. O astfel de soluţie ar da prevalenţă acestui caracter devolutiv al apelului, dar ar ignora faptul că deschiderea procedurii de insolvenţă se face de către judecătorul‑sindic în considerarea completitudinii acelor acte fără de care o procedură de insolvenţă transparentă şi echitabilă nu se poate desfăşura.

Soluţia prevalenţei caracterului devolutiv al apelului exer­citat faţă de hotărârile judecătorului‑sindic a fost susţinută în doctrina de specialitate[xv], argumentându‑se în special în privinţa posibilităţii de administrare a unor înscrisuri noi:

În al doilea rând, considerăm că este concludentă o analiză şi în pri­vinţa conceptului de „înscrisuri neară­tate la prima instanţă” în viziunea Codului de procedură civilă. Doctrina juridică[xvi] a statuat asupra faptului că în apel există procedura refacerii probelor, precum şi procedura completării pro­belor. În acest sens, s‑a arătat că „refacerea probelor se dispune de instanţa de apel în cazul în care constată, la cererea apelan­tului, potrivit susţinerilor din motivele de apel, că o probă administrată de prima instanţă se impune a fi invalidată pentru neregularităţi săvârşite cu ocazia administrării ei (…). Com­pletarea probelor în apel are loc în condiţiile unui probatoriu incomplet sau insuficient administrat la prima instanţă, în aprecierea instanţei de apel”.„Cât timp apelul are caracter devolutiv inclusiv în ceea ce priveşte cererile formulate în materia insolvenţei, iar dispoziţiile Legii nr. 85/2014 nu derogă cât priveşte regimul probatoriu de la prevederile art. 478 alin. (2) C. pr. civ., nu există niciun motiv pentru a desconsidera, sub aspectul cererii cu judecarea căreia a fost învestită implicit şi instanţa de apel, puterea probatorie a înscrisurilor depuse şi în prezenta cale de atac. În caz contrar, calea de atac ar fi una lipsită de finalitate, cu atât mai mult cu cât apelantul înţelege să cri­tice inclusiv temeinicia sentinţei ape­late, iar verificarea îndeplinirii condi­ţiilor pentru deschiderea procedurii se poate realiza până la momentul pronunţării în mod definitiv în cauză”.

Or, astfel cum rezultă din statuările doctrinare de mai sus, instituţia completării probelor în apel cu acele probatorii care, pe de o parte, erau obligatorii conform legii, iar pe de altă parte, au reprezentat un adevărat fine de neprimire în admiterea cererii ar reprezenta o clasică materializare a principiului nemo propriam turpitudinem allegans.

Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere scopul instituirii acestei sancţiuni în faţa instanţei de fond, şi anume respingerea cererii, scop care concordă cu principiile accesării unei pro­ceduri de insolvenţă transparentă, echidistantă şi onestă. A transforma calea de atac a apelului într‑un „remediu” pentru eludarea incidenţei unei sancţiuni, pe care judecătorul‑sindic, aplicând legea, nu avea cum să o evite, ar însemna un exces în aplicarea caracterului devolutiv al apelului.

Consecinţele negative aferente încurajării unui comporta­ment lipsit de transparenţă din partea debitorului care doreşte să‑şi deschidă insolvenţa au fost subliniate în cadrul Raportului privind respectarea standardelor şi codurilor, regimul juridic al insolvenţei şi drepturile creditorilor/debitorului, comunicat de Banca Mondială în evaluarea finală a proiectului de îmbună­tăţire a legislaţiei insolvenţei[xvii]: „Deşi legea impune în sarcina debitorului o obligaţie generală de a colabora cu şi de a oferi administratorilor judiciari/instanţei toate informaţiile relevante cerute, practica demonstrează că regula nu este respectată în mod corespunzător. Părţile interesate se plâng că debitorii ascund frecvent date despre situaţia lor financiară precum şi documente relevante, iar instanţele sau administratorii judiciari nu dispun de mijloace efective de a obţine informaţii exacte. Sancţiunea penală este, potrivit utilizatorilor sistemului, ­ pentru a încuraja participarea activă a debitorului şi a organelor de conducere ale acestuia”.

Sunt importante în acest sens şi evoluţiile viziunii asupra materiei insolvenţei în dreptul european. În acest sens, Docu­mentul de lucru al serviciilor Comisiei Europene, care conţine un rezu­mat al evaluării impactului Propunerii de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind cadrele de restructurare preventivă[xviii], propune adoptarea unei abordări legislative conforme cu cerinţa evitării „insolvenţelor tactice”. Prin acest nou concept se urmăreşte evitarea deturnării procedurilor de insolvenţă de la scopul pentru care au fost edictate, şi anume protecţia unor debitori „cinstiţi”[xix].

În favoarea opiniei în sensul că în apel nu este permisă depunerea, pentru prima dată, a înscrisurilor în lipsa cărora în mod corect judecătorul‑sindic a respins cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă, s‑a pronunţat doctrina juridică[xx], care a considerat că „în apel nu pot fi depuse actele şi nu poate fi înlăturată sancţiunea”.

În cadrul unei întâlniri a reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate (foste comerciale) de la nivelul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţe[xxi], care a avut loc la Curtea de Apel Craiova, în aprilie 2015, s‑a ridicat şi această problemă de drept.

Într‑o primă opinie, s‑a considerat că nedepunerea de către debitor, integral, la dosarul instanţei, a actelor enumerate în cadrul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) lit. a)‑g), k), l) şi m) din Codul insolvenţei nu poate fi înlăturată prin depunerea acestora în apel, unul dintre argumente fiind acela al posibilităţii de redepunere a unei cereri complete, ulterior, de către debitor.

Cea de‑a doua opinie a fost în sensul admisibilităţii probei cu aceste înscrisuri în apelul declarat împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii formulate de către debitor, invocându‑se dispoziţiile procedurii de drept comun, şi anume art. 470 alin. (1) lit. d) şi art. 470 alin. (4)
C. pr. civ. Aceste dispoziţii ar permite administrarea direct în apel a probei cu înscrisuri, chiar dacă despre aceste înscrisuri nici măcar nu s‑a făcut referire în faţa primei instanţe (prin urmare, proba poate fi administrată şi în situaţia în care debi­torul a fost decăzut de către prima instanţă din administrarea probei cu aceste înscrisuri).

Formatorii Institutului Naţional al Magistraturii au îmbră­ţişat prima opinie, cu următoarele argumente: „dispoziţiile legii insolvenţei consacră o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun privind administrarea probelor în apel, sancţi­unea respingerii cererii de deschidere a procedurii formulată de debitor, expres reglementată pentru această ipoteză, urmând a fi menţinută în apel”.

De asemenea, un argument în sensul inadmisibilităţii administrării acestor înscrisuri direct în apel a fost reprezentat de posibilitatea reintroducerii cererii, oricând, de către debitor, în acest sens pronunţându‑se şi doctrina de specialitate[xxii].

3. Concluzii

A fi sau a nu fi compatibil cu procedura insolvenţei trebuie analizat avându‑se în vedere faptul că insolvenţa reprezintă ultima posibilitate de „confruntare juridică” dintre debitor şi fiecare dintre creditorii săi. Având în vedere această realitate, trebuie să acceptăm că marea majoritate a acţiunilor sau, lato sensu, a mijloacelor procedurale puse la dispoziţie de către dreptul comun în materie trebuie adaptate şi aplicate din perspectiva insolvenţei. Tocmai de aceea, abordând problema de compatibilitate dintr‑o asemenea perspectivă, putem extrage câteva criterii de selecţie şi departajare a soluţiilor juridice aplicabile.

În soluţionarea problemei de compatibilitate între instituţiile sau principiile procedurii civile şi procedura insolvenţei, criteriile de interpretare a normelor juridice să îmbrace următoarea prioritizare:

1. integrarea logico‑juridică a instituţiei procesual civile în cadrul procedurii de insolvenţă, având în vedere reperele esenţiale ale acesteia din urmă. Dacă raţiunea, scopul şi principiile procedurii de insolvenţă se păstrează, rezultă că respectiva instituţie de drept procesual civil este compatibilă;
2. analiza ratio legis este tipul de analiză care imprimă logica la nivelul interpretării, pentru că are în vedere raţiunea edictării unui text normativ, a unui concept sau a unei instituţii. Aplicarea logicii juridice poate conduce la un rezultat al soluţiei de compatibilitate;
3. analiza sistematică şi metodică. Insolvenţa este, ea însăşi, un sistem integrat şi coerent de norme juridice. Soluţia de compatibilitate poate fi desprinsă din modul în care o anumită normă procedural civilă se integrează sistematic în ansamblul procedurii de insolvenţă. De asemenea, metoda utilizată într‑o astfel de analiză poate fi una deductivă sau inductivă.

Note

[i] Publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.

[ii] Folosirea denumirii de „Cod al insolvenţei”, deşi Legea nr. 85/2014 nu reprezintă, din punct de vedere al tehnicii legislative, un cod, este justificată de faptul că acest act normativ adună totuşi, într‑un singur corp legislativ uniform, subordonat unei serii de 13 principii fundamentale, mai multe domenii de aplicare, anterior tratate disparat. În plus, pe de o parte, caracterul său – totuşi incomplet – poate fi complinit în viitor, prin înglobarea şi a celorlalte domenii de aplicare (insolvenţa persoanei fizice – consumator şi insolvenţa unităţilor administrativ‑teritoriale). Mai mult decât atât, o mare parte a doctrinei juridice a adoptat această denumire.
A se vedea, în acest sens: N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017; St.D. Cărpenaru, M.A. Hotca,
V. Nemeş, Codul insolvenţei comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017; Gh. Piperea şi colectivul, Codul insolvenţei. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017.

[iii] Termenul nu este folosit în sensul său tradiţional, adică acela de „cauză de nevalabilitate a actului juridic”, adică ca efect al sancţiunii nulităţii. A se vedea, în acest sens, Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 5‑a, revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1998,
pp. 194‑196.

[iv] H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 251.

[v] Disponibilă la: https://www.scribd.com/document/347062835/Mi nuta‑intalnire‑sectii‑specializate‑foste‑comerciale‑Sinaia‑13‑14‑iunie‑2016‑pdf, pp. 6‑8.

[vi] H.G. nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de imple­mentare a măsurilor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 ‑ 2013, precum şi pentru noile angajamente juridice încheiate în perioada tranzitorie până la aprobarea Programului Naţional de Dezvoltare Rurală 2014‑2020, publicată în M. Of. nr. 176 din 7 martie 2008, cu modificările şi completările ulterioare.

[vii] Publicată în M. Of. nr. 461 din 30 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.

[viii] Trib. Bucureşti, s. a VII‑a civ., sent. civ. nr. 5469 din 28 mai 2014, irevocabilă, nepublicată.

[ix] C. Ap. Bucureşti, s. a VI‑a com., dec. nr. 1329/R din 22 septembrie 2011, nepublicată.

[x] Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate (foste comer­ciale) din cadrul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţei, Sinaia, iunie 2016, p. 7.

[xi] Prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 instituie, în primă etapă, acordarea unui termen de 5 zile pentru complinirea lipsei înscrisurilor menţionate la alin. (1) lit. a)‑f) şi h), iar în a doua etapă stabileşte aplicarea sancţiunii decăderii din dreptul de a depune un plan de reorganizare.

[xii] A. Buta, Anularea actelor frauduloase în procedura insolvenţei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 132.

[xiii] Trib. Galaţi, s. com., sent. nr. 287/2015, citată în Gh. Piperea şi colectivul, Codul insolvenţei. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, p. 413.

[xiv] C. Roşu, op. cit., p. 24.

[xv] Gh. Piperea şi colectivul, op. cit, p. 413.

[xvi] G. Boroi şi colectivul, op. cit., pp. 907‑908.

[xvii] A se vedea, în acest sens: http://www.worldbank.org/content/ dam/Worldbank/document/eca/romania/rosc/Romania%20ICR%20ROSC%20Final‑April%202014%20COMPLET_clean_ro.pdf.

[xviii] Disponibil la: https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/ ?uri=CELEX%3A52016SC0358.

[xix] Iniţial, Proiectul directivei a utilizat termenul de „onest”, folosit şi în Codul insolvenţei. În prezent, Amendamentul nr. 4 la Propunerea de directivă privind acordarea celei de a doua şanse, Considerentul 17, se referă la termenul de „debitori şi antreprenori constuiţi”.

[xx] N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei comentat, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 279. Autoarea citează şi jurisprudenţă în acest sens: C. Ap. Craiova, s. a II‑a civ., dec. nr. 289 din 23 aprilie 2015.

[xxi] Disponibilă la: http://www.inm‑lex.ro/fisi ere/d_1164/Intalni rea%20presedintilor%20sectiilor%20specializate%20(foste%20comerciale)%20Craiova,%2027‑28%20%20aprilie%202015.pdf, pp. 41‑43.

[xxii] Fl. Moţiu, Deschiderea procedurii insolvenţei la cererea debitorului. Condiţii. Nedepunerea documentelor prevăzute de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, publicat pe www.juridice.ro. În acelaşi sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, op. cit., p. 279.