ÎNCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI ÎN TEMEIUL ART. 174 DIN LEGEA NR. 85/2014 (CORESPONDENTUL ART. 131 DIN LEGEA NR. 85/2006). PROBLEME APĂRUTE ÎN PRACTICA JUDICIARĂ

ABSTRACT

The closure of insolvency proceedings, as regulated by the provisions of art. 174 of Law no. 85/2014, has given rise to various situations in the judicial practice, the creditors, especially the budgetary ones, not expressing their agreement in many cases regarding the closure of the procedure prior to the settlement of claims for property liability, based on the provisions of art. 169.

 

The opinions expressed in doctrine are not unitary, therefore, according to some authors, the failure to resolve requests for prior responsibility for applications for closure of insolvency proceedings should not be an obstacle and lead to prolonging procedures and increasing administrative costs. Clearly, there are other authors who consider that the proceedings can not be closed until after the final settlement of claims for liability, based on the provisions of art. 169.

 

Having regard to the provisions of paragraph (3) of
art. 169 of Law no. 85/2014, which state that applications of liability for insolvency will be judged separately, forming the associated files, the majority opinion is in the sense that the closure of the procedure under art. 174 should not be conditioned by the settlement of such requests.

 

KEYWORDS: insolvency • syndic judge • debtor • creditors • debtor’s assets • administrative costs • procedure closing •  claim for liability

Dacă în Legea nr. 85/2006¹ cazurile de închidere a proce­durii erau reglementate în Secţiunea a 8‑a, Închiderea proce­durii, din Capitolul III, Procedura, cuprinzând articolele de la 131 la 137, în prezent, cazurile de închidere a procedurii insolvenţei sunt reglementate în Secţiunea a 9‑a, Închiderea procedurii, din Titlul II, Procedura insolvenţei, Capitolul I, Dispoziţii comune, care cuprinde articolele de la 174 la 182, din Legea nr. 85/2014².

Legiuitorul a reglementat în articolele menţionate mai multe ipoteze de închidere a procedurii, şi anume a inexistenţei sau a insuficienţei activelor debitorului, a stingerii în tot sau în parte a pasivului acestuia, precum şi situaţia în care nu au fost formulate cereri de înscriere la masa credală, aceasta din urmă fiind o situaţie întâlnită destul de rar în practica judiciară.

Prima ipoteză reglementată în ambele legi, închiderea procedurii ca urmare a inexistenţei sau insuficienţei bunurilor în averea debitorului, din a căror valorificare să se poată acoperi cel puţin cheltuielile de administrare a procedurii, este ipoteza cea mai des întâlnită în practică, având în vedere numărul însemnat de societăţi fără bunuri sau fonduri, aflate în insolvenţă.

Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 85/2006, în prezent abrogată

Conform prevederilor art. 131 alin. (1) din Legea
nr. 85/2006: „În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va da o sentinţă de închi­dere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat” (s.n., C.P.). Totodată, dispoziţiile alin. (2) din aceeaşi lege, stabilesc că: „În cazul prevăzut la alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 129”.

Astfel, închiderea procedurii pe acest temei se putea dispune în două stadii ale procedurii, în perioada de observaţie sau perioada de faliment, şi avea în vedere două situaţii:

• o primă situaţie în care averea debitorului nu conţinea deloc bunuri sau sume de bani

sau

• a doua situaţie în care activul debitoarei era atât de mic încât nu era suficient nici pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a procedurii.

În ambele situaţii, raţiunea era aceeaşi: procedura nu putea continua în mod util, pe seama fondului de lichidare, deoarece nu exista nicio probabilitate de stingere a pasivului³.

Cu privire la averea debitorului, dispoziţiile art. 3 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 stabileau faptul că „Averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă”.

Relevanţa acestei noţiuni apărea mai ales în cazul unei proceduri de faliment, situaţie în care lichidatorul judiciar proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului, după efectuarea unui inventar.

În ceea ce priveşte noţiunea de cheltuieli administrative, acestea nu au fost definite de Legea nr. 85/2006, dar în lipsa unei definiţii legale şi prin raportare la dispoziţiile:

• (1) art. 4 din Lege, care stabileau că: „Toate cheltu­ielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul şi/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului”

şi

• (4) din acelaşi articol, conform căruia: „În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare plăţile urmând a fi făcute în conformitate cu preve­derile art. 37 alin. (4)din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţilor practicienilor în insolvenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
  nr. 254/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza unui buget previzionat”.
  • Acestea erau cheltuielile aferente procedurii, inclu­zând şi plata remuneraţiilor administratorului judiciar, lichidatorului şi persoanelor de specialitate desemnate de aceştia sau de către judecătorul‑sindic.

 

Astfel, închiderea procedurii în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 presupunea îndeplinirea următoarele condiţii:

• constatarea îndeplinirii condiţiei lipsei bunurilor;
• constatarea îndeplinirii condiţiei insuficienţei bunurilor care să acopere cel puţin cheltuielile de administrare a procedurii;
• constatarea îndeplinirii condiţiei lipsei disponibilităţii cre­dito­rilor de a avansa sumele corespunzătoare pentru continuarea procedurii.

 

1. Constatarea îndeplinirii condiţiei lipsei bunurilor:

Astfel, în situaţia în care administratorul/lichidatorul judiciar constata inexistenţa în patrimoniul debitoarei a unor bunuri corporale, incorporale sau a unor drepturi patrimoniale care să poată fi urmărite, era justificată aplicarea dispoziţiilor art. 131. Închiderea procedurii pe acest temei presupunea lipsa obiectului executării, astfel că o procedură de reorganizare judiciară sau o procedură de faliment prin lichidare de active nu era posibilă.

 

1. Constatarea îndeplinirii condiţiei insuficienţei bunu­rilor care să acopere cel puţin cheltuielile de administrare a procedurii:

În această situaţie, societatea debitoare deţinea bunuri urmă­ribile în patrimoniu, dar valoarea obţinută în urma valorificării acestora era insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor admi­nistrative, care ar fi trebuit să fie suportate din averea societăţii, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 85/2006.

Ca urmare, având în vedere faptul că sumele obţinute în urma valorificării bunurile nu erau suficiente pentru acoperirea în totalitate a cheltuielilor de administrare a procedurii, era evident că nu puteau fi satisfăcute nici măcar parţial creanţele deţinute de creditori.

Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 85/2006 stabileau următoa­rele: „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”. Astfel, activul patrimonial al societăţii fiind nesem­nificativ, continuarea procedurii ducea doar la creşterea cheltu­ielilor administrative, fără ca scopul procedurii să poată fi atins.

 

1. Constatarea îndeplinirii condiţiei lipsei disponi­bili­tăţii creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare pentru continuarea procedurii:

În urma constatării de către administratorul/lichidatorul judiciar a faptului că debitoarea nu deţinea bunuri sau că acestea erau insuficiente şi că scopul procedurii nu putea fi atins, acesta avea obligaţia de a solicita creditorilor avansarea sumelor necesare pentru acoperirea cheltuielilor administrative în vederea continuării procedurii. Sumele respective trebuiau individualizate şi prezentate creditorilor, cu justificarea desti­naţiei acestora.

Astfel, în situaţia în care nu exista posibilitatea atingerii scopului pentru care a fost deschisă procedura, iar creditorii nu înţelegeau să‑şi asume riscul avansării sumelor necesare continuării acesteia, procedura nu putea fi menţinută în ideea recuperării cheltuielilor de la fondul de lichidare, cu atât mai mult cu cât sumele respective ar fi crescut în mod nejustificat.

În practică s‑a constatat că, în majoritatea cazurilor, cre­ditorii au refuzat să avanseze sumele necesare pentru conti­nuarea procedurii, motivat de faptul că sunt în imposibilitate de a‑şi recupera creanţele şi că suportarea unor sume în plus faţă de creanţele iniţiale nu ar duce decât la majorarea creanţelor înscrise în tabel şi nerecuperate. Avansarea de către creditori a sumelor necesare continuării procedurii ar fi fost mult mai plauzibilă în situaţia în care ar fi existat anumite indicii cu pri­vire la existenţa unor bunuri, neidentificate până la momentul respectiv, iar astfel continuarea procedurii ar fi fost utilă, ducând la posibilitatea acoperirii creanţelor, chiar şi parţial.

Cererea de închidere a procedurii:

Închiderea procedurii în temeiul art. 131 se putea solicita de către administratorul judiciar, în perioada de observaţie, sau de către lichidatorul judiciar, în procedura de faliment.

Conform dispoziţiilor art. 131 alin. (2)⁴, închiderea proce­durii pentru lipsa sau insuficienţa bunurilor nu trebuia precedată de întocmirea şi aprobarea unui raport final de lichidare.

Judecătorul‑sindic se pronunţa asupra cererii de închidere a procedurii printr‑o sentinţă, aceasta cuprinzând în mod obligatoriu şi dispoziţia de radiere a debitorului din registrul în care era înmatriculat. Radierea viza atât debitorul persoană juridică, cât şi debitorul persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, dacă se propunea închiderea procedurii în faza de observaţie, nu mai era necesară dizolvarea anterioară a societăţii.

Sentinţa de închidere a procedurii trebuia să cuprindă şi dispo­ziţia de descărcare de orice sarcini şi îndatoriri a organelor implicate în procedură, aceasta comunicându‑se celor citaţi, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi oficiului registrului unde debitorul figura înmatriculat, pentru efectuarea de menţiuni.

 

Actuala reglementare cuprinsă în dispoziţiile Legii nr. 85/2014

Articolul 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, corespon­dentul art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prevede că: „În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va audia de urgenţă creditorii într‑o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s‑a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Aşadar, dispoziţiile art. 174 alin. (1) reglementează unul dintre cazurile generale de închidere a procedurii, care operează în orice stadiu al acesteia, la fel ca în reglementarea anterioară cuprinsă în dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 85/2006, indiferent că este o procedură generală sau simplificată.

Chiar dacă legea nu prevede cine poate solicita închiderea procedurii în temeiul art. 174, considerăm că administratorul/lichidatorul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa cu o astfel de cerere, şi nu doar facultatea.

Una dintre atribuţiile administratorului judiciar menţionate în prevederile art. 58 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2014 este: „sesizarea de urgenţă a judecătorului‑sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea debitorului sau că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile de procedură”. Putem observa că o astfel de atribuţie nu este enumerată expres şi în prevederile art. 64, care stabilesc principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, dar aceasta s‑ar putea încadra în dispoziţiile art. 64 lit. k), privind „sesizarea judecătorului‑sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta”.

În afară de administratorul/lichidatorul judiciar, chiar dacă textul de lege nu prevede în mod expres, considerăm că cererea de închidere a procedurii poate fi formulată de orice participant la procedură, adică de către debitor, prin administratorul special, de către creditori sau de către comitetul creditorilor⁵.

Astfel, în orice stadiu al procedurii concursuale, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic este obligat să‑i audieze de urgenţă pe creditori.

În situaţia în care creditorii refuză să avanseze sumele necesare sau dacă aceştia nu se prezintă la şedinţă, deşi a fost îndeplinită procedura citării prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, instanţa va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii insolvenţei, prin care va dispune, totodată, şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Cazul reglementat de art. 174 vizează doar perioada de observaţie din procedura generală şi procedura de faliment. În cazul unui debitor care se află în reorganizare judiciară, proce­dura va fi închisă în baza dispoziţiilor art. 175 alin. (1), iar în situaţia unui debitor care ajunge în faliment, din etapa reorga­nizării judiciare, procedura se va închide în baza dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 85/2014⁶, intitulat Raportul final (fostul art. 129 din Legea nr. 85/2006).

Conform dispoziţiilor art. 2, scopul legii constă în: „insti­tuirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia”. Faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Legea nr. 85/2006, prezentele dispoziţii sunt com­pletate, textul fiind modificat, astfel că, în prezent, ţine de scopul legii acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redre­sare a activităţii debitorului.

Dispoziţiile art. 174 reglementează două ipoteze de închidere a procedurii concursuale:În cazul în care se constată că scopul legii nu poate fi atins şi că nu pot fi acoperite nici măcar cheltuielile administrative din procedură, menţinerea deschisă a procedurii ar fi lipsită de obiect.

1. a) Debitorul nu deţine niciun fel de bunuri în patrimoniu.
2. b) Valoarea bunurilor din averea debitorului este insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor de administrare a procedurii.

În ceea ce priveşte noţiunea de averea debitorului, aceasta a fost definită în art. 5 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 85/2014 ca fiind totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patri­mo­niale, inclusiv cele dobândite în cursul pro­cedurii insolvenţei, care pot face obiec­tul executării silite potrivit Codu­lui de procedură civilă. Articolul a fost preluat fără modificări din regle­men­tarea anterioară cuprinsă în dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 2 din Legea
nr. 85/2006.

Cu privire la cheltuielile aferente procedurii, conform art. 39 (corespon­dentul art. 4 din Legea nr. 85/2006), toate cheltuielile aferente procedurii, inclusiv cele privind notificarea, con­vocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidatorul judiciar, vor fi suportate din averea debitorului. În lipsa disponibilităţilor se va utiliza fondul de lichidare. În cadrul adunării creditorilor, administratorul judiciar va putea solicita creditorilor avansarea sumelor necesare continuării procedurii.

Dispoziţiile art. 39 alin. (7) stabilesc faptul că fondul de lichi­dare va fi susţinut de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei, precum şi din preluarea a 2,0% din sumele recuperate în cadrul procedurilor de insolvenţă, inclusiv din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debi­torului.

Dispoziţiile cuprinse în art. 39 din Legea nr. 85/2014 cu privire la noţiunea de cheltuieli administrative nu cuprind modificări faţă de vechea reglementare din Legea nr. 85/2006.

Astfel, prevederile art. 167 alin. (1) referitoare la necesitatea întocmirii unui raport final nu sunt aplicabile în cazul închiderii procedurii insolvenţei din cauza lipsei de resurse. PotrivitDacă închiderea procedurii în baza art. 174 nu este necesar să fie precedată de întocmirea unui raport final de lichidare, în sensul art. 167 alin. (1), în schimb apare necesitatea întocmirii unui raport în care să se arate lipsa activului şi refuzul credito­rilor de a avansa aceste sume.

art. 167 alin. (1): „După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul judiciar va supune judecătorului‑sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului prin publicare în BPI. Judecătorul‑sindic va dispune convocarea adu­nării creditorilor în termen de maximum 30 de zile de la publicarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţiuni la raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării” (s.n., C.P.). Ca urmare, conform acestor dispoziţii legale, rezultă faptul că un raport final se întocmeşte de către lichi­da­torul judiciar în urma lichidării bunurilor debitoarei, deci pentru întocmirea unui astfel de raport este necesar ca societatea să deţină bunuri supuse lichidării. Nu orice raport întocmit de lichi­datorul judiciar, chiar dacă este ultimul depus la dosarul cauzei şi publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, poate fi consi­derat un raport final, în sensul dispoziţiilor ar. 167 alin. (1)⁷.

 

Elementele de noutate aduse de actuala reglementare

Textul art. 174 reglementează închiderea procedurii de insolvenţă, în orice fază s‑ar afla, atunci când nu există active sau acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea cel puţin a cheltuielilor de administrare a procedurii, astfel încât procedura nu mai poate continua într‑un mod util.

Practicianul în insolvenţă, mai înainte de a sesiza judecătorul‑sindic cu cererea de închidere a procedurii, are obligaţia de a solicita creditorilor să avanseze sumele necesare pentru continuarea procedurii, să indice sumele şi să le justifice necesitatea, în caz contrar cererea de închidere a procedurii s‑ar putea respinge de către judecătorul‑sindic.

Noutatea reglementării constă în faptul că judecătorul‑sindic, sesizat cu cererea de închidere a pro­cedurii de către practicianul în insolvenţă, este obligat să audieze creditorii într‑o şedinţă, după citarea lor prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, asupra disponibilităţii de a avansa sumele necesare, mai înainte de a da o sentinţă de închidere a procedurii.

În baza sentinţei de închidere a procedurii insolvenţei în temeiul art. 174, practicianul în insolvenţă are posibilitatea de a‑şi recupera cheltuielile avansate, pe bază de decont de cheltu­ieli, inclusiv onorariul, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. (1) lit. a) din Statutul privind organizarea şi exerci­tarea profesiei de practician în insolvenţă⁸, care stabilesc următoarele:

„Plata onorariilor practicienilor în insolvenţă ce sunt achi­tate din fondul de lichidare constituit conform art. 39 din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, se va face, pe toată perioada desfăşurării procedurii, în ordinea vechimii, la următoarele tarife:

4. a) până la 4.000 lei, stabilit în baza hotărârii judecătoreşti pentru procedurile de insolvenţă deschise în baza Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, sau a Legii nr. 85/2014, cu modificările şi com­pletările ulterioare. Pentru practicienii în insolvenţă înregistraţi cu vector fiscal de TVA onorariul va fi de până la 4.000 lei, exclusiv TVA”.

 

Probleme apărute în practica judiciară

În cazuistica judiciară există nume­roase situaţii în care creditorii s‑au opus propunerii de închidere a pro­cedurii, formulată atât în temeiul
art. 131 din Legea nr. 85/2006, cât şi în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că practicianul în insolvenţă nu a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale împotriva organelor de conducere ale debitorului sau că cererea promovată nu a fost soluţionată.

 

Spre exemplificare, prezentăm câ­teva dintre soluţiile instanţelor pro­nunţate în astfel de cazuri:

 

Prin decizia civilă nr. 663/COM/ 16.10.2008, Curtea de Apel Constanţa⁹ a dispus respingerea re­cursului promovat de creditorul bu­getar Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa ca nefondat, reţi­nând faptul că, în cauză, propunerea lichidatorului judiciar de închidere a procedurii insolvenţei are în vedere situaţia în care în patrimoniul debitoarei nu se regăsesc bunuri din lichidarea cărora să se poată acoperi cheltuielile administrative, iar creditoarea nu a înţeles să avanseze sume de bani în acest sens.

Instanţa a mai reţinut şi faptul că lipsa resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor administrative determină, în orice stadiu al procedurii, închiderea acesteia ori de câte ori se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

În speţa respectivă, creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa a formulat contestaţie la raportul lichidatorului judiciar care propunea închiderea procedurii, motivat de faptul că acesta nu a formulat acţiune de antrenare a răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1744/COM/23.06.2008, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată contestaţia formulată de creditoare şi a dispus, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenţei debitorului M.M. SA, cu consecinţa radierii acestuia din registrul comerţului. Instanţa şi‑a motivat soluţia justificat de faptul că propunerea făcută de practicianul în insolvenţă are un caracter întemeiat, având în vedere faptul că în patrimoniul societăţii debitoare nu se regăsesc bunuri din lichidarea cărora să se poată asigura cheltu­ielile administrative, iar creditoarea a refuzat să avanseze sume de bani în acest sens.

Mai mult, instanţa a respins argumentele invocate de cre­ditoare, în sensul că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspun­derii materiale a organelor de conducere ale debitoarei, deoarece creditoarea avea posibilitatea de a formula o astfel de cerere, astfel că nu era îndreptăţită să solicite ca practicianul în insolvenţă să fie obligat să promoveze o astfel de cerere.

Împotriva acestei hotărâri creditoarea DGFP Constanţa a formulat recurs, respins prin decizia mai sus menţionată, motivat de următoarele:Instanţa a mai reţinut şi faptul că introducerea unei cereri în răspundere materială reprezintă pentru administra­torul/lichi­datorul judiciar o facultate, şi nu o obligaţie legală, fiind astfel expresia principiului disponibilităţii introducerii unei cereri de chemare în judecată în accepţiunea dreptului procesual civil.

• în raportul final lichidatorul judiciar a concluzionat că nu se poate indica niciuna dintre situaţiile prevăzute în art. 138 din Legea nr. 85/2006, întrucât nu a fost identificată evidenţa contabilă a debitoarei şi nu se pot desprinde cauzele care au determinat apariţia insolvenţei;
• cu referire la nedepunerea actelor de către fostul admi­nistrator al societăţii, lichidatorul judiciar nu a utilizat toate căile prevăzute de lege, respectiv nu a formulat acţiune în conformitate cu prevederile art. 147 din Legea nr. 85/2006¹⁰;
• asociatul unic/administrator nu a întreprins demersurile necesare pentru a limita valoarea debitelor către terţi, astfel cum prevede art. 27 din Legea nr. 85/2006¹¹.

Cazul menţionat nu este un caz izolat, fiind nenumărate situaţiile în care creditorii s‑au opus propunerilor de închidere a procedurii insolvenţei, motivat de faptul că practicienii desemnaţi nu au formulat acţiuni întemeiate pe dispoziţiile
art. 169 din Legea nr. 85/2014 (corespondentul art. 138 din Legea nr. 85/2006).

Conform art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, dacă administratorul/lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi nu a introdus acţiunea de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvenţă, acţiunea poate fi formulată de preşedintele comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s‑a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. Mai mult, acţiunea poate fi introdusă, în aceleaşi condiţii, şi de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală. Prevederea menţionată a fost preluată fără modificări din Legea nr. 85/2006, fiind identică cu cea cuprinsă în alin. (3) al art. 138.

Astfel, calitatea procesuală activă de a formula o acţiune înte­meiată pe dispoziţiile art. 169 nu o deţine doar admi­nistratorul/lichidatorul judiciar, ci şi creditorii sau preşedintele comitetului creditorilor, în condiţiile legii.

Ca urmare, în mod corect Curtea de Apel Constanţa a respins recursul promovat de creditorul bugetar ca nefondat şi a închis procedura insolvenţei debitorului M.M. SA.

 

Prin sentinţa civilă nr. 2483/24.09.2015, Tribunalul Specializat Cluj¹² a respins ca inadmisibilă cererea de renun­ţare la judecată formulată de creditorul introductiv şi a aprobat cererea formulată de lichidatorul judiciar, dispunând închiderea procedurii falimentului în temeiul art. 174.

Instanţa a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile admi­nistrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va da o sentinţă de închi­dere a procedurii prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat. Mai mult, dispoziţiile alin. (2) stabilesc în mod clar şi neechivoc faptul că în cazul prevăzut de alin. (1) nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 167.

Instanţa a mai reţinut şi faptul că:

• prin modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze închiderea procedurii în cadrul dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a fost instituită obligativitatea pronunţării de către judecătorul‑sindic a unei sentinţe de închidere a procedurii în acele situaţii prevăzute în mod clar şi explicit în norma legală, situaţii în care se constată că nu există bunuri în averea debitoarei ori există bunuri, dar acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor admi­nistra­tive, condiţionat de lipsa ofertei din partea creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare necesare acoperirii acestor cheltuieli;
• prin aceste dispoziţii legale legiui­torul a înţeles să reglementeze o modalitate de închidere a procedurii distinctă de cea prevăzută de art. 167 din acelaşi act normative;
• în cauză este relevant faptul că, în ipoteza reglementată de art. 174, închiderea procedurii se va dispune de către judecătorul‑sindic în orice stadiu al procedurii, norma fiind o normă imperativă, şi nu supletivă, lăsată la îndemâna judecătorului‑sindic sau a lichidatorului;
• în acele situaţii în care scopul procedurii nu poate fi atins, legiuitorul a înţeles să legifereze modalitatea închiderii procedurii pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare, cheltuieli ce pot fi înscrise în sfera cheltuielilor administrative;
• norma legală nu instituie în sarcina lichidatorului judiciar parcurgerea unor etape procedurale specifice procedurii insolvenţei, închiderea procedurii prin raportare la dispoziţiile art. 174 se impune a fi pronunţată în orice stadiu al procedurii;
• lichidatorul judiciar a arătat că au fost urmate etapele procedurale reglementate de Legea nr. 85/2014, că în contul unic al averii debitoarei nu există disponibilităţi băneşti, că în patrimoniul debitoarei nu există niciun fel de bunuri care să poată fi valorificate în vederea acoperirii cheltuielilor admi­nistrative şi faptul că, deşi au fost contactaţi, creditorii implicaţi în procedură nu s‑au oferit să avanseze sumele necesare continuării acesteia;
• creditorii au fost citaţi în vederea audierii şi discutării propunerii lichidatorului judiciar, dar nu s‑au prezentat la termenul de judecată.

 

Având în vedere cele menţionate, judecătorul‑sindic a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar şi a dispus închiderea procedurii debitoarei.

În ceea ce priveşte cererea de renunţare la judecată formulată de creditoare, judecătorul‑sindic a respins‑o ca fiind inadmisibilă, dat fiind faptul că, odată soluţionată cererea de deschidere a procedurii formulată de acelaşi creditor, şi ulterior, ca urmare a dispoziţiei judecătorului‑sindic de deschidere a procedurii generale de insolvenţă, şi a procedurii simplificate de faliment, renunţarea la judecată nu mai produce efecte în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 406 NCPC¹³, etapa în care se află procedura falimentului debitoarei, cea a închiderii procedurii în condiţiile art. 174, nu permite creditorului să renunţe la judecată.

Instanţa a mai reţinut şi faptul că tabelul creanţelor, defi­nitivat şi publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, nu a fost contestat, astfel încât creditoarea care solicită renunţarea la judecată este înscrisă în tabelul creanţelor, iar suma înscrisă „nu poate fi radiată din tabel decât în condiţiile prevăzute în mod expres şi limitativ de lege, retragerea de la masa credală nefiind reglementată de lege”. Instanţa a apreciat că „cererea creditoarei nu poate avea efecte retroactive, fiind pronunţate în cauză hotărâri care au putere de lege şi care îşi produc efectele independent de orice manifestare de voinţă exprimată ulterior de creditoare”, şi că singura modalitate în care retragerea de la masa credală ar produce efecte ar fi în condiţiile în care creditoarea ar refuza încasarea unor sume în baza unui eventual plan de distribuire.

Împotriva sentinţei civile nr. 2483/24.09.2015 a fost formulat apel de către Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj‑Napoca, motivat de faptul că cererea de atragere a răspun­derii patrimoniale nu a fost soluţionată definitiv, iar conform prevederilor art. 171 din Legea nr. 85/2014: „Sumele depuse potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1), vor intra în averea debito­rului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în caz de faliment, acope­ririi pasivului”. Mai mult, apelantul a susţinut şi faptul că, raportat la dispoziţiile art. 171, prin închiderea procedurii destinaţia sumelor provenite în urma soluţionării cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale ar rămâne incertă.

În urma analizării motivelor invocate, instanţa de control a respins apelul formulat ca nefondat, motivat de următoarele:

• din raportul lichidatorului judiciar rezultă că în patrim­o­niul debitoarei nu există bunuri, creditorii nu s‑au oferit să avanseze sumele necesare pentru continuarea procedurii, aceştia fiind şi citaţi în vederea audierii şi discutării propunerii de închidere a procedurii, iar neprezentarea acestora echivalează cu refuzul de a avansa aceste sume;
• rapoartele lunare întocmite de către lichidatorul judiciar nu au fost contestate, iar criticile vizând nesoluţionarea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 169 nu pot fi primite;
• conform dispoziţiilor art. 169 alin. (3), cererea introdusă în temeiul alin. (1) se judecă separat, iar executarea silită a persoanelor împotriva cărora s‑au admis astfel de cereri se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă;
• împrejurarea că acţiunea în antrenarea răspunderii admi­nistratorilor debitoarei se află în curs de soluţionare nu poate constitui temei pentru respingerea cererii de închidere a procedurii de insolvenţă.

Ca urmare, instanţa a respins apelul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj‑Napoca împo­triva sentinţei civile nr. 2483/24.09.2015.

 

Cu privire la acest aspect, menţionăm şi faptul că există opinii exprimate în doctrină în sensul că o procedură nu poate fi închisă decât după soluţionarea definitivă a cererii de antrenare a răspunderii¹⁴.

 

Prin Minuta privind problemele de practică judiciară neunitară dezbătute în cadrul întâlnirii semestriale a judecătorilor din raza Curţii de Apel Piteşti, întocmită potrivit art. 26² din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti, din martie 2016, s‑a statuat, cu majoritate, că atunci când acţiunea în răspundere este pro­movată de către lichidatorul judiciar, nu se poate închide pro­cedura insolvenţei înainte de soluţionarea acţiunii, respec­tându‑se însă drepturile prevăzute de art. 138 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Problema de drept care a fost propusă spre dezbatere de către Tribunalul Specializat Argeş este privitoare la admisi­bilitatea închiderii procedurii insolvenţei faţă de debitor în condiţiile în care nu a fost soluţionată acţiunea promovată de lichidatorul judiciar vizând răspunderea administratorilor.

Opinia exprimată de către preşedintele Secţiei a II‑a Civile din cadrul Tribunalului Vâlcea a fost în sensul că, ori de câte ori acţiunea este pornită de un creditor, nu există un impediment în a închide procedura insolvenţei înainte de soluţionarea acţiunii în răspundere, situaţia fiind diferită în cazul în care acţiunea este formulată de către lichidatorul judiciar.

 

Prin sentinţa civilă nr. 1647/05.10.2015, Tribunalul Spe­cializat Cluj¹⁵ a dispus închiderea procedurii în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014.

Împotriva acestei sentinţe creditorul bugetar AJFPS a declarat apel, motivat de următoarele:

• instanţa a dispus în mod nelegal închiderea procedurii insol­venţei debitorului, prin încălcarea prevederilor art. 174 alin. (1) şi (2);
• instanţa a dispus închiderea procedurii prematur şi nejus­tificat, iar creditorul bugetar a fost lipsit de posibilitatea de a promova o eventuală cerere de angajare a răspunderii împotriva administratorilor societăţii;
• instanţa a ignorat o prevedere imperativă, astfel că nu a verificat dacă lichidatorul judiciar a publicat raportul final în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă şi nu a audiat creditorii, procedura de citare nefiind îndeplinită;
• ultimele două acte publicate de către lichidatorul judiciar în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă sunt tabelul definitiv şi sentinţa de închidere a procedurii, astfel că DGRFP Cluj‑Napoca – AS nu a avut cunoştinţă de publicarea raportului final;
• lichidatorul judiciar a indus în eroare instanţa de judecată, precizând în mod eronat că a întocmit raportul final care a fost afişat la uşa instanţei, comunicat creditorilor şi publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă;
• judecătorul‑sindic nu a verificat termenele şi modul de respectare a procedurii reglementate de art. 174 prin care, înainte de închiderea procedurii, creditorii se puteau exprima cu privire la continuare acesteia sau la acoperirea cheltuielilor de procedură necesare;
• în cadrul procedurii nu s‑a solicitat de către lichidatorul judiciar niciunui creditor avansarea de sume în sensul celor menţionate;
• lichidatorul judiciar nu este parte interesată în aceste cauze, ci este organ care aplică procedura, iar în situaţia de faţă, deşi avea cunoştinţă de faptul că AJFPS are pondere la masa credală de peste 50% din valoarea creanţelor şi deţine şi ele­mentele necesare pentru angajarea răspunderii administratorilor statutari, a încercat să evite informarea şi comunicarea raportului final.

 

În apărarea sa, lichidatorul judiciar a arătat faptul că raportul final a fost afişat la avizierul instanţei, iar judecătorul‑sindic a acordat un nou termen de judecată pentru a se formula eventuale obiecţiuni, iar creditorii, la deschiderea procedurii, au primit de la instanţă citaţii în care se menţiona numărul de dosar şi o parolă. Conform aceloraşi susţineri, creditorii au avut posibilitatea de a vizualiza toate actele depuse la dosarul cauzei, prin accesarea site‑ului instanţei.

 

În urma analizării apelului formulat, Curtea de Apel Cluj a admis apelul şi a anulat hotărârea apelată, trimiţând cauza spre rejudecare, motivat de următoarele:

• nu au fost respectate exigenţele impuse de legiuitor prin norme juridice imperative;
• pentru a se putea dispune închiderea procedurii, era necesar ca, în urma depunerii raportului final, să se dispună citarea creditorilor prin Buletinul Procedurilor de Insolvenţă pentru a fi audiaţi cu privire la disponibilitatea acestora de a avansa sumele necesare continuării procedurii;
• numai dacă aceste demersuri procedurale au fost înde­plinite, fiind astfel prezentate premisele respectării principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al participanţilor la procedură şi numai în situaţia în care creditorii ar fi refuzat explicit sau implicit (prin neprezentare în faţa instanţei) să îşi asume riscurile financiare presupuse de conti­nuarea procedurii, cererea formulată poate fi admisă;
• în cauza de faţă, probele administrate au evidenţiat faptul că aceste cerinţe nu au fost respectate, iar creditorii nu au fost înştiinţaţi despre depunerea raportului final şi despre termenul la care acesta a fost pus în discuţie;
• soluţia de admitere a apelului se impune a fi adoptată chiar dacă sentinţa de la fond este executorie, iar în temeiul ei, debitoarea a fost radiată de la Oficiul Registrului Comerţului;
• în temeiul principiului anulării actelor subsecvente, se impune a se reveni la situaţia anterioară pronunţării sentinţei atacate.

 

În cazul de faţă, chiar dacă atât instanţa de judecată, cât şi creditorul majoritar DGRFP Cluj‑Napoca – AS şi lichidatorul judiciar au denumit raportul prin care s‑a propus închiderea procedurii ca „raport final”, conform dispoziţiilor art. 174, închiderea procedurii nu trebuie să fie precedată de întocmirea unui raport final de lichidare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile art. 167 alin. (1). Lichidatorul judiciar are însă obligaţia întocmirii unui raport în care să‑şi justifice propunerea de închidere a procedurii şi din care să rezulte situaţia patri­monială a debitorului şi eventualul refuz al creditorilor de a avansa sumele necesare continuării procedurii.

 

În concluzie, închiderea procedurii insolvenţei în baza
art. 174 din Legea nr. 85/2014 se poate dispune de către judecătorul‑sindic în urma citării creditorilor şi dacă se constată, în baza rapoartelor prezentate de către lichidatorul judiciar, că debitoarea nu deţine bunuri valorificabile sau că sumele obţinute în urma valorificării bunurilor sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielile de procedură, iar creditorii refuză să avanseze sumele necesare pentru continuarea procedurii

Note

¹ Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, modificată, publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, în prezent abrogată.

² Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, modificată, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.

³ N. Ţăndăreanu, Insolvenţa în reglementarea Legii nr. 85/2006,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 443‑444.

⁴ Alin. (2) al art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată, statua că „în cazul prevăzut la alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 129”.

⁵ N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei comentat. Volumul I – art. 1‑182, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 620.

⁶ Alin. (1) al art. 175 din Legea nr. 85/2014, modificată, dispune următoarele: „O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în baza unui raport al administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi plata creanţelor curente scadente. Dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă potrivit prevederilor art. 167”.

⁷ A se vedea în acest sens: C.B. Nász, Dreptul insolvenţei,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 251 şi C.B. Nász, Procedura insolvenţei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 344.

⁸ Statutul privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă, din 29 septembrie 2007, în vigoare de la 7 decembrie 2007, emis de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, republicat în M. Of. nr. 712 din 16 august 2018.

⁹ C. Ap. Constanţa, s. a II‑a civ., cont. adm. fisc., dec. civ.
nr. 663/COM din 16 octombrie 2008.

¹⁰ Dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 85/2006, modificată, stabileau următoarele: „Refuzul debitorului persoană fizică sau al administratorului, directorului, directorului executiv ori al reprezentantului legal al debito­rului, persoană juridică, de a pune la dispoziţie judecătorului‑sindic, administra­torului judiciar sau lichidatorului, în condiţiile prevăzute la
art. 35, documentele şi informaţiile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)‑f) ori împiedicarea acestora, cu rea‑credinţă, de a întocmi documentaţia respec­tivă se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu amendă”.

¹¹ Dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, statuau: „Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă”.

¹² Trib. Specializat Cluj, sent. civ. nr. 2483 din 24 septembrie 2015.

¹³ Conform art. 406 NCPC: „(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. (3) Dacă renunţarea s‑a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le‑a făcut. (4) Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare. (5) Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză. (6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă”.

¹⁴ N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei comentat, op. cit., p. 624.

¹⁵ Trib. Specializat Cluj, sent. civ. nr. 1647 din 5 octombrie 2015.