OBLIGAŢIILE DE MEDIU ÎN FALIMENT

ABSTRACT

The treatment of environmental claims in insolvency proceedings raises many problems in practice, but it is a subject uncovered by doctrine. Besides, environmental obligations are not even regulated in Law no. 85/2014. The costs of environmental recovery in the natural state often exceed the sums of money earned from the use of the debtor’s assets. I made a short review of the main environmental regulations and their conflict with Law no. 85/2014. The questions I have been concerned about were: why environmental obligations are not met and what are the consequences of this state of affairs?

KEYWORDS: environmental obligations • insolvency • Law no. 85/2014 • bankruptcy priority • GEO no. 195/2005 • GEO no. 68/2007 • environmental damage • propter rem obligations • climatic changes • claims payment order

1. Prolog

Afrodita, simbolul iubirii, frumuseţii şi fertilităţii, ar fi de‑a dreptul indignată dacă ar afla că planeta ce‑o reprezintă, Venus, e în realitate un iad: temperaturi de aproape 500˚ C, ploi cu acid sulfuric şi o presiune a cerului atât de mare încât până şi cei mai curajoşi scafandri ar declina respectuos invitaţia la un sejur. Atmosfera e atât de groasă încât s‑a transformat într‑o oglindă pentru razele Soarelui, planeta căpătând astfel titulatura populară de stea. Dacă privită de aproape mai că vedem cazanele lui Lucifer, de la 100 de milioane de kilometri, observată de pe micul punct albastru numit Pământ[i], este al doilea cel mai luminos corp de pe cerul nopţii după Lună. De aici nu se mai văd ororile, ci doar frumuseţea, fapt ce l‑a mânat pe Eminescu să scrie romantic Luceafărul. Ar părea că o problemă, cât timp nu e a noastră, e departe şi nu ne afectează imediat direct, nu mai e o problemă; şi totuşi …

Pe Venus există largi câmpii, canioane şi albii, semne că a existat un ocean acum miliarde de ani. Însă ceva s‑a întâmplat şi a determinat creşterea nivelului de dioxid de carbon, iar efectul de seră a transformat planeta într‑o oală în clocot, care nu‑şi poate elibera niciodată presiunea. Orice urmă de viaţă[ii] s‑a evaporat subit. Dacă aici a fost odată un Pământ, el a înce­tat să existe cu mult înaintea apariţiei căminului nostru. Asemenea lui Marte, o bună parte dintre obiectivele sondelor de explorare sunt centrate pe aflarea unui răspuns la între­barea: de ce te‑ai încălzit? Căutăm să învăţăm din eşecurile unor străini, vechi de miliarde de ani, spre a asigura prezentul palpabil şi viitorul de mâine al oamenilor de lângă noi.

Creşterea temperaturii globale cu 1,1˚ C, mare parte în ultimii 35 de ani[iii], nu e o ştire care alarmează, ba, mai mult, nu e nici măcar aptă să fie găsită interesantă. În fond, numărul este infim, astfel că filmuleţele cu pisici smotocite, cercetarea pozelor recent încărcate de rivali pe Facebook, planurile pentru următorul week‑end sunt chestiuni infinit mai impor­tante. Însă nici cifrele mari nu sunt în măsură să atragă atenţia: desprinderea în 2016 a unui aisberg gigant din Antarctica, cu o suprafaţă de 6.000 km pătraţi[iv], 21,5 milioane de refugiaţi începând cu 2008 din pricina distrugerii condiţiilor de agricultură, 2/3 din Marea Barieră de Corali distrusă, creşterea acidităţii oceanelor cu 26%[v], ridicarea nivelului mărilor cu 14 cm, formarea unei insule de gunoi în Pacific cu o suprafaţă de 3 ori mai mare decât Franţa confirmă teza genei umane egoiste[vi]. Durerea de dinţi a unei persoane înseamnă mai mult pentru ea decât moartea de foame a milioane de persoane în Coreea de Nord[vii].Chiar dacă ocupă locuri fruntaşe în topul fricilor, cea mai verosimilă ameninţare la adresa vieţii de pe Pământ nu este un război nuclear, un asteroid din spaţiu, eradicarea umanităţii de către inteligenţa artificială sau o organizaţie ocultă ce conspiră malefic la preluarea controlului lumii. Numitorul comun pe care‑l au toate aceste pericole e că ies din sfera noastră de control şi sunt vag definite. Inamicii imaginari îndepărtaţi sunt cea mai facilă scuză pentru neputinţa proprie. Primejdia numărul unu constă în apariţia unui nou glob de lumină în sistemul solar: transformarea Pământului în Venus 2.0.

Desigur, creşterea nivelului mărilor cu 3,4 mm pe an poate să atragă o rezolvare rapidă de tip construit casa mai la deal, dar ce ne facem când din cer vin uragane capabile să facă insuportabilă viaţa şi pe Pământ? Unde ne adăpostim? În 2017 s‑a înregistrat cel mai puternic uragan din Atlantic: Irma. Împreună cu Harvey, au cauzat pagube de 290 de miliarde de dolari[viii]. Anul 2016 a fost decretat ca fiind cel mai călduros din istoria omenirii[ix], însă 2017 nu s‑a lăsat mai prejos[x]. 2018 a debutat la înălţime, cu minime record în estul Canadei şi SUA: ‑69˚ C şi cu maximă record de 47,3˚ C în Sydney, Australia[xi].

Ne sperie cele câteva milioane de oameni care fug din calea războiului din Siria şi suntem alarmaţi, plănuind politici antimigraţie. Dar ce vom face când vom fi confruntaţi cu câ­teva sute de milioane de refugiaţi climatici[xii] şi cu perspectiva ca tocmai noi să compunem numărul? Raportat la evoluţia actuală, scenariul nu se încadrează la întrebarea „dacă”, ci „când”.

Dacă s‑ar anunţa mâine că vine un asteroid capabil să radă Pământul sau cel puţin civilizaţia umană, şi aşa insignifiantă raportat la vechimea casei noastre (dinozaurii au fost specia dominantă timp de 175 de milioane de ani, oamenii[xiii] au o istorie de 500.000 ani[xiv], Terra are o vechime de 4,5 miliarde de ani, iar Universul 13,7 miliarde de ani), toate ţările s‑ar alia şi ar concepe rapid un plan comun pentru evitarea extinc­ţiei. Nu ar exista persoană întreagă la minte care să nu fie alarmată de orice acţiune contrară luată de guvernele lumii. Dacă până atunci moartea, în realitate un eveniment sigur doar la nivel teoretic, ar fi tratată doar la nivel de basm incert şi îndepărtat, de la acest moment ar căpăta brusc o dimensiune extrem de certă prin vizualizarea unui imens bulgăre de foc pe cer şi auzul ticăitului cronometrului până la impact. Instinctul de supravieţuire s‑ar activa, fiecare secundă fiind cântărită în aur.

Totuşi, dacă ameninţarea cu apocalipsa vine pe calea schimbărilor climatice, deşi efectele sunt cel puţin similare ca cele generate de impactul unui asteroid, dar în loc de un singur impact nimicitor, avem câteva mii, în cascadă şi nu le putem viziona pe fiecare, direct, aşa cum am face‑o cu un foc nimicitor apărut pe cerul nopţii, alarma nu este declanşată. Din contră, avem timp încă să dezbatem dacă, într‑adevăr, este nevoie de o alarmă şi dacă nu cumva chestiunea încălzirii globale nu este doar o afacere prin care alţii câştigă mai mult decât noi. Retragerea Statelor Unite ale Americii în 2017[xv] din cel mai important pact al lumii pentru combaterea schimbărilor cli­matice, Acordul de la Paris, este emble­matică în acest sens.

Când o societate nu mai are bani ca să‑şi plătească datoriile, spunem că e în insolvenţă. Dacă nu are şanse de redresare, se cheamă faliment, ce culminează cu radierea. Dar când societatea umană nu mai dispune de resurse pentru supravieţuire, putem afirma că se află în faliment? Dacă visăm la reorganizare, a doua şansă nu stă şi ne aşteaptă, ci ne întinde degrabă nota de plată: obligaţiile de mediu neachitate. Îndestularea lor trebuie să se facă cu prioritate 0, complet şi neîntârziat. Falimentul nu este o opţiune, nu concepem radierea, dar uităm că existenţa Pământului nu este condiţionată de existenţa noastră. Rolurile sunt inversate, iar conceptul până mai ieri abstract, cel conform căruia Pământul are viaţă, devine palpabil juridic. Obligaţiile de mediu capătă o existenţă de sine stătătoare. Dar sunt la rândul lor în faliment, cât timp sunt ignorate.

 

2. Ce sunt obligaţiile de mediu?

Nu există o definiţie în legislaţie. Însăşi sintagma este creaţia doctrinei, pornită de la dreptul fundamental la un mediu sănătos. Art. 35 din Constituţia României dictează:
„(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu încon­jurător sănătos şi echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoa­nele fi­zice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”. Dat fiind că România nu este decât o parte[xvi] dintr‑o structură superioară, Uniunea Europeană, ne‑am aştepta ca acest drept fundamental să fie reglementat şi‑n Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă textul acesteia nu conţine vreo menţiune expresă. Cu toate acestea, jurispru­denţa a statuat că dreptul la un mediu sănătos este în spiritul Convenţiei, dincolo de litera sa[xvii], fiind desprins prin ricoşeu din dreptul la viaţă, la respectarea vieţii private şi de familie şi la proprietate. În doctrină, s‑a afirmat că se urmăreşte transfor­marea dreptului la un mediu sănătos într‑un drept subiectiv apărat (expres – n.n.) de Convenţiei, prin crearea unui pro­tocol suplimentar[xviii]. Până la definitivarea acestui deziderat, ne putem întreba dacă nu cumva lipsa reglementării exprese perso­nifică mediul şi‑i dă drepturi proprii, distincte de cele ale oamenilor. Juridic, mediul nu este un creditor, neavând perso­nalitate, dar imaginarea acestuia ne face să conturăm definiţia obligaţiei de mediu.

Dacă obligaţia e un raport între minimum două părţi, prin care una are dreptul să‑i pretindă ceva celeilalte, iar cea din urmă este obligată să se supună, obligaţia de mediu se traduce în legătura dintre un creditor care deţine o creanţă de mediu faţă de un debitor, care deţine o datorie de mediu faţă de creditor?

Creanţa de mediu a fost definită ca fiind „orice drept de a obţine încetarea tulburării provocate mediului ori a unei violări a dreptului mediului care este suportată de un stat ori de un particular”[xix]. Totuşi, afirmaţia este criticabilă, întrucât existenţa unui drept de creanţă este condiţionată de existenţa unui creditor titular. În cazul nostru acesta lipseşte: nicio persoană sau mai multe nu‑şi pot aroga expres calitatea de creditori ai unor obligaţii de mediu. De altfel, o astfel de creanţă nici n‑ar putea să facă obiectul unei transmisiuni, transformări sau stingeri prin compensare convenţională. De­bi­torul nu poate negocia executarea obligaţiei de mediu, nu‑şi poate cesiona datoria. Dacă ar fi obligatoriu să identificăm un creditor, acesta ar fi „toată lumea”, debitorul fiind obligat faţă de toţi. Statul nu este un candidat viabil, întrucât acesta e un concept abstract, fiind reprezentat de totalitatea instituţiilor care asigură guvernarea; mai mult, niciun minister nu se poate erija în titularul suveran al tuturor creanţelor de mediu contra cetăţenilor. În punctul acesta, sesizăm a doua fractură a raţiona­mentului: creanţa este un drept personal, dar pare că cea de mediu se răsfrânge mai degrabă asupra bunului cor­poral, imobilului, decât asupra persoanei care‑l stăpâneşte. Ar părea că orice persoană îndreptăţită la un mediu sănătos este titulară a unui soi de drept real asupra oricărui bun deţinut de alţii.

Atunci avem un drept real? Criticile privind lipsa unui titular se menţin. Dreptul real e definit ca acel drept subiectiv patrimonial pe temeiul cărora titularul poate să exercite anumite puteri asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit[xx]. În cazul nostru, titularul, oricine ar fi el, nu are dreptul să exercite vreun drept în mod direct asupra bunului care generează un pericol de mediu. Dacă un cetăţean iritat de slaba calitate a pesticidelor aplicate culturii sale de 100 ha de grâu decide să extermine orice dăunător împrăştiind deşeuri radioactive, ceilalţi cetăţeni nu pot interveni direct asupra terenului. În fapt, pusul mâinii pe hârleţ şi debutul lucrărilor de ecologizare de către altcineva s‑ar traduce în încălcarea dreptului de proprietate. Pare mai degrabă că proprietarul trebuie să se abţină de la anumite acte, fiind astfel o limitare a exercitării dreptului de proprietate. Dreptul de servitute[xxi] ar părea cel mai apropiat candidat, însă încadrarea este criti­cabilă. Servitutea presupune o obligaţie negativă din partea proprietarului terenului, de a nu face, de a accepta limitarea propriului drept de proprietate, în favoarea unui proprietar vecin. Dar obligaţia de mediu nu înseamnă doar să te abţii să poluezi, ci să şi înlături activ poluarea. Apoi, obligaţiile de mediu nu sunt reglementate doar în favoarea vecinilor, ci în folosul tuturor. Altfel spus, obligaţia de curăţare a unui teren radioactiv din Teleorman profită şi oricărui cetăţean din Suceava, chiar cu zero active în patrimoniu, care nu are con­tact direct cu sursa de poluare, nefiind vecin şi care are ace­leaşi drepturi asupra terenului ca vecinii direcţi.

Dificultatea calificării naturii obligaţiei de mediu o situează la graniţa dintre drepturile de creanţă şi cele reale: o îndatorire pe care o are proprietarul unui bun faţă de toţi ceilalţi (caracter personal), ce rezultă din stăpânirea pe care o exercită acesta asupra unui imobil (caracter real). Intră în arenă obligaţiile propter rem legale. Caracteristica acestor obligaţii[xxii] e că nu se sting indiferent de transmiterea dreptului de proprietate, ele fiind sarcini ale bunului, sancţiunea ne­respec­tării fiind de natură contravenţională sau chiar penală. Evident, prejudiciul civil este reparat pe calea unei răspunderi civile.

 

3. Legislaţia autohtonă a mediului pentru începători

În timp ce la nivel principial dreptul la un mediu sănătos este reglementat de Constituţie, exact ce înseamnă asta ne spun O.U.G. nr. 195/2005 privind pro­tecţia mediului şi O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu refe­rire la prevenirea şi repararea preju­diciului asupra mediului (care transpune Directiva 2004/35/CE). Cro­­nologic, raportat la momentul apa­riţiei unui prejudiciu de mediu, viitor sau pre­zent, O.U.G. nr. 195/2005 abor­dează timpul dinaintea dezastru­lui, iar O.U.G. nr. 68/2007, cel ulte­rior. Astfel, O.U.G. nr. 195/2005 enu­meră obligaţiile pe care le are un ope­rator înainte de debutul activităţii şi după debutul acesteia, având ca nu­mitor comun şi ţel principal garan­tarea protejării mediului. Este linia întâi de tranşee. O.U.G. nr. 195/2005 este prevenţia. O.U.G. nr. 68/2007 reglementează răspunderea operato­rului, obligaţiile născute ca urmare surmontării liniei întâi de apărare şi apariţia prejudiciului. O.U.G. nr. 68/2007 este reparaţia.

3.1. O.U.G. nr. 195/2005: obligaţia de constituire a garanţiilor există, dar nu funcţionează

Cea mai importantă reglementare nu este atât de prie­tenoasă cum ne‑am aştepta. Stufărişul prevederilor umbreşte accesabilitatea regulilor, fiind în măsură să descurajeze atât specialiştii, cât şi laicii, cărora le este adresată în primul rând. Pe bună dreptate ne putem întreba cum ar putea cineva să descoasă ce are de făcut pentru a respecta legislaţia mediului, în condiţiile în care este scufundat într‑o junglă de noţiuni sino­nimice, ca acordul de mediu, autorizaţia de mediu, auto­rizaţia integrată de mediu, raportul de mediu, raportul privind impactul asupra mediului, bilanţul de mediu, audit de mediu, raportul de amplasament, raportul de securitate, studiul de evaluare adecvată?

La altă activitate, alte acte. Nu există un act universal care este cerut de autorităţi indiferent de activitatea derulată de operator, nici un ghid care să facă prietenoasă legislaţia pentru antreprenorul obişnuit. Să spunem că mâine un corporatist îmbătat cu poveştile despre dacii liberi decide să pună capăt supliciului cauzat de tirania multinaţionalei, prin deschiderea unei afaceri de exploatare a aurului ascuns în Munţii Apuseni. După înaintarea eroică a demisiei, va constata că rezerva de bani atent drămuită pentru debutul antreprenorial va trebui cheltuită nu pe un hârleţ, ci pe serviciile unui avocat care să‑i traducă legislaţia pe care statul prezumă că o cunoaşte deja.

Ordonanţa stabileşte principiul de căpătâi al obligaţiilor de mediu: poluatorul plăteşte[xxiii]. Acesta nu reia doar clasica răspun­­dere delictuală, potrivit căreia cine contaminează me­diul este obligat să acopere prejudiciile cauzate. Potenţialul poluator este obligat să ia toate măsurile şi să garanteze în primul rând că tehnica aleasă în desfăşurarea activităţii nu va polua, iar în al doilea rând că dacă dezastrul se va produce, va fi în măsură să‑l remedieze.

Dezideratul sună bine, dar punerea în practică şi‑a arătat limitele. Operatorul nu are o obligaţie de a constitui o garanţie înainte de debutul oricărei activităţi, ci doar pentru cele mai periculoase. Depozitul de deşeuri[xxiv] sau activităţile de minerit[xxv] sunt printre singurele. Operatorul trebuie să facă dovada consti­­tuirii unei garanţii financiare înainte de debutul acti­vităţii, aceasta fiind sub forma unor bani depuşi într‑un depo­zit bancar, scrisoare de garanţie bancară sau poliţă de asigu­rare. În timp ce putem doar să speculăm motivul pentru care sistemul actual de garantare a îndeplinirii obligaţiilor de mediu nu funcţionează (au un cuantum prea redus, nu sunt actualizate raportat la realitatea din teren, neîndeplinirea lor nu este sancţionată eficient, societăţile care administrează în prezent locaţiile le‑au preluat la pachet cu obligaţiile de mediu, instituţiile responsabile nu‑şi fac treaba), procedurile de infringement[xxvi] deschise de Comisia Europeană împotriva României sunt realităţi cât se poate de certe. În esenţă, Uniunea Europeană trage de mânecă România pentru neîn­deplinirea obligaţiilor de mediu asumate. Acţiunea ce are ca obiect încălcarea jurământului de către un stat membru poate părea o chestiune plicticoasă, dar ea nu face decât să constate că există surse de poluare pentru care, deşi există opţiuni de remediere, acestea nu sunt accesate. Până la ecologizare, servim apa, aerul şi mâncarea zilnică la un nivel calitativ direct proporţional cu tergiversarea ridicării acestor acţiuni anoste.

O.U.G. nr. 195/2005 anticipează problema dispariţiei su­biec­­tului de drept stăpân al terenului contaminat şi arată că înde­plinirea obligaţiilor de mediu este prioritară în cazul proce­durilor de: dizolvare urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea activităţii[xxvii]. Evident, chiar dacă persoana juridică dispare, terenul rămâne în acelaşi loc, cu aceleaşi probleme. Se încearcă descurajarea pasării cartofului fierbinte la alţi subiecţi de drept, prin transferul perfect legal a pro­prietăţii terenului. Totuşi prevederea nu este corelată cu legislaţia insolvenţei, care priveşte năucă regula priorităţii obligaţiilor de mediu şi, fără să ştie ce să facă cu ea, încurajează pe lichi­dator să apeleze la singura soluţie aflată pe masă: vânzarea bunului la pachet cu făgăduiala solemnă a cumpărătorului că va realiza obligaţiile de mediu restante. Adică exact deznodă­mântul descurajat de O.U.G. nr. 195/2005 (continuarea la pct. 3.3).

 

3.2. O.U.G. nr. 68/2007: operatorul este obligat să repare, dar dacă nu o face, statul are doar opţiunea de a repara

Clădită pe principiul poluatorul plăteşte, O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului[xxviii] transpune Directiva 2004/35/CE şi reglementează proceduri pentru ipoteza exis­tenţei unei ameninţări iminente cu un prejudiciu asupra me­diului sau unui prejudiciu deja realizat.

Poluatorul plăteşte, însă doar dacă are bani şi vrea. Prin­cipul nu este ranforsat cu un mecanism elveţian efectiv de garantare a îndeplinirii obligaţiilor de prevenţie sau reparaţie de către operator. Dezideratul este lăsat pe seama unei hotărâri de guvern viitoare[xxix]. Intenţia este salutară, legiuitorul anti­cipând deja problemele generate de o societate în insolvenţă, făcând referire expres la acestea, însă fariseismul este degrabă descoperit când se constată că promisa reglementare din 2007 a fost întârziată doar cu 10 ani şi timpul se adună.

Apertura este schimbată şi focusul este mutat rapid de la partea de prevenţie la partea de reparaţie. Ordonanţa detaliază ce face statul şi ce face operatorul în cazul apariţiei pericolului sau prejudiciului. Agenţia de Mediu este actorul principal al statului, fiind învestită cu funcţii executive. Este ajutată în demersuri de Garda de Mediu, care are rolul unui organ constatator[xxx].

În esenţă, operatorul confruntat cu o ameninţare capabilă să genereze un prejudiciu de mediu sau cu un prejudiciu deja realizat are trei obligaţii principale: a) este dator a înştiinţa în câteva ore Agenţia judeţeană şi Garda de Mediu cu privire orice sursă de pericol pentru mediu; b) ia măsurile preventive necesare şi c) ia măsurile reparatorii. Neîndeplinirea obliga­ţiilor de către operator este sancţionată contravenţional cu amenzi de până la 100.000 lei (jumătate în caz de plată în
48 h). Pedeapsa nu înlătură angajarea răspunderii delictuale.

Dacă operatorul nu se conformează obligaţiilor, Agenţia poate efectua măsurile preventive sau reparatorii pe cheltuiala proprie, urmând ca operatorul să fie obligat să le deconteze, inclusiv forţat prin mijlocirea unei ipoteci imobiliare[xxxi]. Reţi­nem că statul intervine doar subsidiar. Agenţia nu are o obligaţie de a lua măsurile concrete de reparaţie, în cazul în care operatorul nu şi le execută, neexistând un mecanism automat de readucere a mediului în starea sa iniţială în caz de pericol.

Agenţia nu are la dispoziţie un fond special de bani, pe care‑i poate accesa în caz de nevoie. Costurile măsurilor pre­ven­tive sau reparatorii se alocă punctual, prin hotărâre a Guvernului, dintr‑un fond de intervenţie pentru finanţarea acţiu­nilor de strictă urgenţă. Astfel, Agenţia nu este un înger salvator, care intervine oricum în caz de primejdie la adresa mediului, ci execută lucrările doar dacă i se plăteşte în avans nota de plată. Iar aceasta nu se achită preventiv, ci când faptul este deja consumat şi este necesară o intervenţie urgentă. Aşadar, tocmai lipsa finanţării explică de ce există numeroase situri unde poluarea se agravează de la an la an şi Agenţia de Mediu priveşte neputincioasă.

 

3.3. Legea nr. 85/2014[xxxii]: obligaţiile de mediu nu intră în procedura colectivă

În toate cele câteva zeci de lucrări autohtone ce tratează dreptul mediului[xxxiii], coliziunea cu procedura insolvenţei pare să fie un subiect ocolit. Un singur autor de dreptul mediului a dedicat 9 pagini fugare încăierării[xxxiv], în timp ce niciuna nu a fost scrisă în dreptul insolvenţei. Situaţia pare explicabilă, dat fiind că cele două materii nu par a avea filon comun.

Procedura colectivă nu reuneşte sub acelaşi stindard toate obligaţiile falitei, ci doar pe cele care se traduc într‑o datorie

monetară[xxxv]. Obligaţiile de mediu sunt obligaţii de a face altele decât a plăti o sumă de bani, astfel că ele nu se înscriu la masa credală, fiindcă legea n‑a fost concepută cu o arhitectură globală, ci de nişă. Particularitatea ridică probleme serioase în practică: obligaţiile de mediu nu sunt cuprinse în pasivul debitoarei notat pe tabel, deşi de nenumărate ori valoarea lucrărilor de ecologizare ce se impun a fi realizate depăşeşte cu mult valoarea pasivului monetar înscris în tabelul de creanţe. Spre exemplu, o debitoare nu poate intra în insolvenţă datorită obligaţiilor de mediu nerealizate, deşi acestea pot însuma milioane de lei (evaluarea lucrărilor de ecologizare), iar în contrapartidă, o debitoare se poate reorganiza cu succes şi ieşi din insolvenţă cu obligaţii de mediu superioare între­gului pasiv acoperit.

Cazul fericit reglementat de O.U.G. nr. 68/2007, când Agenţia a realizat lucrările de mediu pe chel­tuiala proprie, astfel încât a dobândit o creanţă monetară faţă de debitoare, este doar o proiecţie fantezistă. Fără bani, fără vise. Chiar acceptând ire­a­lul, ar fi necesare mari artificii de interpretare, astfel încât creanţa să fie achitată cu prioritate pe actuala reglementare. Garantaţii, salariaţii, bugetarii, chiar creanţele chirografare născute din continuarea activităţii vor avea prioritate[xxxvii]. Dacă ecologizarea ar fi realizată înainte de deschi­derea procedurii şi Agenţia nu instituie o ipotecă de rang I, fiindcă nu există bunuri libere de sarcini, creanţa îşi va întări postura de faimoasă chirografară[xxxviii]. Dacă ecologizarea se reali­zează după deschiderea procedurii, ar fi necesară o inter­pretare extensivă a dispoziţiilor cu privire la finanţarea cu­rentă a debitoarei[xxxix], pentru a prioritiza creanţa.Legea nr. 85/2014 face abstracţie cu totul de obligaţiile de mediu, nerostind niciun cuvânt despre acestea. Nici înainte, când debitorul se gândeşte să‑şi ceară deschiderea procedurii, printre sume­denia de acte pe care e obligat să le ataşeze acţiunii introductive, nu se găseşte vreun formular de tipul „bifaţi dacă deţineţi obligaţii de mediu ne­realizate”. Nici după deschiderea pro­cedurii, când poate trece mult timp până când administratorul judiciar/li­chi­datorul îşi poate pune mâinile în cap[xxxvi], siderat, de apariţia peste noapte a unui întreg pasiv de obligaţii propter rem, neevaluat în bani. Pasiv care nu doar există, ci trebuie acoperit cu prioritate, deşi nici măcar nu poate fi înscris în tabel.

Pe de altă parte, dacă lucrarea se doreşte a fi făcută de debi­toare, operaţiunea ar fi încadrată la activităţi extraor­dinare, pentru care este necesar acordul creditorilor. Înde­plinirea unei obligaţii legale este condiţionată de exprimarea unei opţiuni. Creditorii sunt chemaţi să‑şi exprime consim­ţământul ca propriul procent de îndestulare a creanţei să le fie diminuat. Sunteţi de acord să plătim pe altcineva înaintea voastră, deşi, conform Legii nr. 85/2014, voi aveţi prioritate? Unanimitatea s‑ar putea să răstoarne socoteala de acasă.

Menghina formată din imperativul O.U.G. nr. 195/2005 de îndeplinire cu întâietate a obligaţiilor de mediu şi lipsa pre­vederilor exprese în Legea nr. 85/2014 care să regleze o super­prioritate îl fixează pe lichidator într‑un paradox: legea interzice plata, dar sancţionează neplata. Până la demonstrarea bunei‑credinţe şi expunerea conflictului de legi, situl conta­minat nu se urneşte din loc. Dezbaterea este înflăcărată: polua­torul plăteşte, dar lichidatorul nu e poluatorul, în timp ce adevăratul poluator nu poate fi tras la răspundere de lichidator prin pârghiile legii insolvenţei. Agenţia ar trebui să aleagă calea anevoioasă, dar n‑o face: identificarea persoanelor fizice care au creat prejudiciul de mediu înainte de deschiderea fali­mentului şi angajarea răspunderii. În tot acest timp, pro­blemele de mediu rămân. Acestea reprezintă fondul, un spec­tator care asistă la zgomotul încăierării legislaţiilor. Calea de ieşire? Lichidatorul este pus cu spatele la zid: creditorii nu vor accepta să dea şi aşa puţinii bani cuveniţi pentru plata unor obligaţii de mediu de care ei nu sunt responsabili şi generate chiar de debitoarea (organele de conducere) care le‑a cauzat o pagubă.

Avansarea banilor de la centru prin accesarea fondului comun de lichidare al practicienilor[xl] este o soluţie recent introdusă (2017), dar insuficientă. Astfel, la art. 117 alin. (2) din Statutul practicienilor se arată: „cheltuielile de procedură admise la plata din fondul de lichidare pot fi cele necesare îndeplinirii obligaţiilor de mediu urgente stabilite de autori­tatea competentă în conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, cu mo­dificările şi completările ulterioare (cum ar fi lichidarea sto­curilor de materiale radioactive, condensatorii cu PCB, substan­ţele chimice periculoase etc. pentru care nu poate fi asigu­rată păstrarea în condiţiile legii), precum şi cheltuieli legate de elaborarea documentaţiei tehnice/studii de fezabilitate/rapoarte de mediu/proiecte necesare identificării soluţiilor fezabile pentru îndeplinirea obligaţiilor de mediu şi a costurilor aferente acestor soluţii. Se va evidenţia costul obligaţiilor de mediu aferente închiderii depozitelor necon­forme”. Problema este că UNPIR avansează banii doar dacă lichidatorul îşi asumă personal că‑i va returna cu prioritate la valorificarea bunului[xli], însă mecanismul nu acoperă şi majo­ritatea situaţiilor când cuantumul obligaţiilor de mediu nere­a­lizate este superior valorii de piaţă a bunului. Astfel, nu este de mirare că niciun lichidator nu se înghesuie să‑şi iscălească benevol titlul de garant al debitoarei pentru restanţele de ecologizare.

Descâlcirea dilemei prin implicarea asociaţilor sau acţio­narilor falitei poate să atragă asemenea unei fete morgana, dar nodul legislativ tot şi‑ar spune ultimul cuvânt. Dacă aceştia sunt răspunzători de neexecutarea obligaţiilor de mediu, atunci firesc ar fi să răspundă, însă acţiunea pusă la dispoziţia lichidatorului privind antrenarea răspunderii îi permite acestuia să ceară socoteală doar pentru obligaţiile neachitate înscrise în tabelul creditorilor[xlii]. Însă obligaţiile de mediu nu figurează aici. Mai apoi, abandonarea bunului cu probleme în mâinile asociaţilor nu este în sine o soluţie pentru obligaţiile de mediu şi, chiar dacă ar fi, închiderea forţată a procedurii de insolvenţă pentru motivul insuficienţei banilor pentru acope­rirea cheltuielilor de procedură[xliii] nu ar determina transferul proprietăţii către aceştia. În drept, mutarea dreptului real în patri­moniul asociaţilor ar putea să opereze doar dacă proce­dura se închide ca urmare a achitării tuturor creanţelor credito­rilor înscrişi la masa credală şi desigur a cheltuielilor generate de lichidare[xliv]. Regula nu reprezintă decât o aplicare a principiului înscris în Legea
nr. 31/1990[xlv]: „Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s‑ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii”.

Paleta de opţiuni este drastic îngustată la una singură: iden­tificarea unui investitor dornic să achiziţioneze bunul. În fond, acesta este însuşi scopul lichidării: valorificarea averii. Activul va fi achiziţionat contra unui preţ diminuat, chiar modic, care reflectă costurile necesare de ecologizare. Iar cumpărătorul îşi va asuma îndeplinirea obligaţiilor restante. Dar odată închisă procedura, debitoarea vânzătoare este radiată, iar lichidatorul este descărcat de orice îndatoriri cu privire la procedură şi bunurile debitorului. Contractul de vânzare nu mai poate fi rezoluţionat pentru neîndeplinirea obligaţiilor de mediu de către cumpărător. Problema obliga­ţiilor de mediu nu a fost soluţionată prin intermediul procedurii de insolvenţă, ci doar a fost perpetuată.

4. Când scriu aceste rânduri[xlvi], toc­mai se anunţă că banchiza polară a ajuns la o întindere minimă istorică[xlvii], iar în România, la sfârşit de martie 2018, avem viscol şi furtuni de ză­padă[xlviii]. Temperaturile de ‑20˚ C de azi vor fi repede uitate săptămâna vii­toare, când vor fi +20˚ C. Obligaţiile de mediu sunt în faliment cât timp sunt ignorate.Epilog

Analiza tratamentului lor în pro­cedura de faliment nu este decât o meta­foră. Viaţa noastră e într‑o pro­cedură de insol­venţă, declanşată de neachitarea obligaţiilor de mediu. Sigur că problematica tratamentului acestora în Legea nr. 85/2014 ridică numeroase dureri de cap în practică, mai ales în etapa lichidării, dar chesti­unea reprezintă doar 0,01% din nenoro­cirea globală. O afacere se poate închide, dar viaţa noastră nu. Decât dramatic. Avem doar şansa reorganizării, care în esenţă înseamnă schimbare. Iar politica de mediu, la nivel statal, se schimbă doar prin mo­di­ficarea culturii unui popor. Şi poporul se schimbă pornind de la cărămizile sale: noi. Iar noi nu ne putem schimba dacă nu ştim că există o problemă fundamen­tală îndelung ignorată.

Pot doar să sper că am contribuit cu o fărâmă de lumină la inventarierea pasivului. Şi că împreună putem finanţa un plan de reorganizare a obligaţiilor de mediu, rescriind doctrina şi arătând că pentru prima dată în istorie putem acorda a doua şansă chiar şi celor ce se găsesc azi în faliment.

Note

[i] Drepturile de autor asupra expresiei aparţin lui Carl Sagan, om de ştiinţă, astronom şi astrofizician, pionierul traducerii în cuvinte simple, destinate publicului larg, a noţiunilor complexe de cosmologie. A scris Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space (Un palid punct albastru: o viziune asupra viitorului umanităţii în spaţiu), Random House, 1994, New York.

[ii] https://www.nasa.gov/feature/goddard/2016/nasa‑climate‑modeling-suggests‑venus‑may‑have‑been‑habitable.

[iii] Informaţie preluată de pe https://climate.nasa.gov/evidence/.

[iv] http://www.bbc.com/news/science‑environment‑40321674.

[v] http://www.wired.co.uk/article/climate‑change‑facts.

[vi] Expresia a fost patentată de Richard Dawkins, biolog evoluţionist, autor al celebrei cărţi The Selfish Gene, Oxford University Press, Oxford, 1976 (Gena egoistă).

[vii] https://en.wikipedia.org/wiki/North_Korean_famine#cite_note‑52.

[viii] https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/suma‑colosala‑a‑pagu belor‑facute‑de‑uraganele‑irma‑si‑harvey‑791335.

[ix] https://public.wmo.int/en/media/press‑release/climate‑breaks‑multi ple‑records‑2016‑global‑impacts.

[x] https://www.green‑report.ro/2017‑al‑doilea‑cel‑mai‑calduros‑an/.

[xi] http://www.mediafax.ro/externe/vremea‑extreme‑intre‑avertizari‑ger-incendii‑vegetatie‑minime‑record‑estul‑canadei‑sua‑69‑grade‑c‑resimtite‑muntele‑washington‑sydney‑cea‑ridicata‑temperatura‑ultimii‑79‑ani‑16918833.

[xii] Juridic, termenul nu există, statutul de refugiat putând fi dobândit doar de o persoană care fuge din calea războiului. Legea, adoptată
după cel de‑al Doilea Război Mondial, încă nu a fost amendată. https://www.nytimes.com/2017/12/21/climate/climate‑refugees.html.

[xiii] Specia homo sapiens.

[xiv] https://www.agerpres.ro/stiintatehnica/2018/01/26/cele‑mai‑vechi-ramasite‑umane‑descoperite‑in‑afara‑africii‑dau‑inapoi‑ceasul‑istoriei‑omului‑‑43640.

[xv] http://www.mediafax.ro/externe/donald‑trump‑anunta‑retragerea-statelor‑unite‑din‑acordul‑climatic‑germania‑franta‑si‑italia‑regreta‑decizia‑si‑refuza‑orice‑renegociere‑16397440.

[xvi] Cu suveranitate crescută, diferenţele mari între culturile europene nepermiţând înfiinţarea de la început a unei Federaţii.

[xvii] https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481047524‑lect.‑univ.‑dr.-flaminia‑sta‑‑rc‑‑‑meclejan.pdf, apud E. Naim‑Gesbert, Droit général de l’environnement, LexisNexis, Paris, 2011, p. 141.

[xviii] http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_201104/recjurid114_ 9FR.pdf.

[xix] C. Saint‑Alary Houin, La nature juridique de la creance environnementale, în Revue des procedures collectives no. 2/2004, p. 146.

[xx] C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale în regle­mentarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 23.

[xxi] Potrivit art. 755 alin. (1) C. civ.: „Servitutea este sarcina care gre­vează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar”.

[xxii] Doctrina a relevat următoarele caractere juridice: debitorul trebuie să se găsească în raport direct cu lucrul; obligaţia reală este autonomă în raport cu dreptul real, dar are în acelaşi timp un regim de accesorialitate faţă de acest drept; obligaţia propter rem se impune debitorului, exclusiv din cauza şi în timpul deţinerii bunului; ea grevează o persoană cu o sarcină din cauza unui drept real şi derivă din lege sau din convenţia părţilor; obligaţia are ca obiect fie o prestaţie pozitivă, fie o abstenţiune; ea nu se poate transforma nici într‑un drept real, nici într‑un drept de creanţă; această obligaţie se transmite la toţi succesorii particulari, iar vechiul proprietar care a înstrăinat lucrul grevat cu o obligaţie propter rem se găseşte complet liberat, prin urmare creditorul nu are decât un singur debitor, şi anume pe actualul deţinător al lucrului grevat. A se vedea: I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 94, apud D. Andrei, Dreptul la despăgubiri al construc­torului locatar, în RRD nr. 3/1978, pp. 32‑33; I. Albu, Privire generală asupra rapoartelor de vecinătate, în Dreptul nr. 8/1984,
pp. 29‑30.

[xxiii] Art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005.

[xxiv] Hotărârea nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor: „Art. 11. (1) Solicitantul unei autorizaţii de mediu pentru un depozit de deşeuri trebuie să facă dovada existenţei unei garanţii financiare, conform legisla­ţiei în vigoare, înainte de începerea operaţiilor de eliminare, pentru a asigura că sunt îndeplinite obligaţiile privind siguranţa depozitului pentru respectarea cerinţelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii popu­laţiei, care decurg din autorizaţie. Această garanţie va fi menţinută pe toată perioada de operare, închidere şi urmărire postînchidere a depo­zitului. (2) Prevederile alin. (1) nu se aplică depozitelor de deşeuri inerte.

Art. 12. (1) Operatorul depozitului este obligat să îşi constituie un fond pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului, denumit Fond pentru închiderea depozitului de deşeuri şi urmărirea acestuia postînchidere. (2) Fondul prevăzut la alin. (1) se păstrează într‑un cont purtător de dobândă deschis la o bancă comercială, cu excepţia cazului în care operatorul depozitului are calitatea de instituţie publică şi fondul se păstrează într‑un cont deschis la unitatea de trezorerie şi contabilitate publică în a cărei rază acesta îşi are sediul fiscal. Dobânda obţinută constituie sursă suplimentară de alimentare a fondului. (3) Fondul se constituie în limita sumei stabilite prin proiectul depozitului pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului şi se realizează prin eşalonarea anuală a acestei sume, astfel: a) din cota‑parte din tarifele de depozitare percepute de operator din prima zi a intrării în funcţiune a depozitului unde se realizează depozitarea deşeurilor pentru terţa per­soană; b) cota‑parte anuală din suma stabilită prin proiectul depozitului la depozitele unde operatorii realizează eliminarea propriilor deşeuri.
(4) Cota‑parte din tarifele de depozitare care alimentează fondul se stabileşte iniţial prin proiect şi se recalculează la cel mult 3 ani în vederea asigu­rării sumei stabilite la alin. (3). (5) Fondul se alimentează tri­mestrial, după finalizarea încasărilor contravalorii operaţiunilor de depo­zitare pe perioada acelui trimestru, iar controlul depunerii sumelor previ­zionate se face anual pe toată perioada exploatării depozitului; aceste sume sunt previzionate. (6) Consumul fondului se face pe baza situaţiilor de lucrări care se întocmesc o dată cu realizarea lucrărilor, la închiderea depozitului sau a unei părţi a depozitului. Operatorul utilizează fondurile previ­zionate constituite în acest scop pe baza situaţiilor de lucrări justifi­cative. (7) Fondul prevăzut la alin. (1) nu se include la masa credală în caz de lichidare judiciară, el urmând să fie folosit numai în scopul pentru care a fost constituit. (8) Controlul alimentării şi utilizării fondului se realizează de către autorităţile competente ale administraţiei publice locale pentru finanţe publice, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. (9) Autorităţile administraţiei publice locale asigură transparenţa infor­maţiei privind costul depozitării deşeurilor şi al implicaţiilor reali­zării depozitului de deşeuri”.

[xxv] Ordinul nr. 2881/2013 pentru aprobarea Instrucţiunilor tehnice privind aplicarea şi urmărirea măsurilor stabilite în planul de refacere a mediului, în planul de gestionare a deşeurilor extractive şi în proiectul tehnic de refacere a mediului, precum şi modul de operare cu garanţia financiară pentru refacerea mediului afectat de activităţile miniere – art. 3 şi art. 4 din Instrucţiuni: „Art. 3. Garanţia financiară trebuie să înde­plinească următoarele condiţii, cumulativ: a) valoarea totală a garanţiei financiare pentru refacerea mediului trebuie să reprezinte valoarea totală a devizului general al lucrărilor de închidere, ecologizare, reabilitare a mediului şi monitorizare postînchidere; b) valoarea garanţiei financiare pentru refacerea mediului constituite trebuie să acopere toate lucrările de refacere a mediului, ecologizare şi monitorizare postînchidere în oricare fază de dezvoltare a proiectului minier, inclusiv după încetarea activităţii, în perioada de monitorizare postînchidere; c) devizul general al acestor lucrări va face parte integrantă din proiectul tehnic de refacere a mediului şi va avea conţinutul prevăzut în anexă; d) cuantumul iniţial al garanţiei financiare pentru refacerea mediului constituite în baza proiectului tehnic de refacere a mediului variază pe durata de viaţă a proiectului minier, progresiv, ţinând cont şi de prevederile art. 8 alin. (5), pentru a fi con­form cu stadiul de dezvoltare al acestuia, aşa cum reiese din programul lucrărilor de prospecţiune, programul lucrărilor de explorare, permisul de exploatare, studiul de fezabilitate şi planul de dezvoltare a exploatării, astfel încât valoarea garanţiei financiare pentru refacerea mediului exis­tente la o dată de referinţă să asigure execuţia integrală a lucrărilor de ecolo­gizare şi reabilitare a mediului, precum şi monitorizarea postîn­chidere, care ar trebui efectuate dacă proiectul minier ar înceta definitiv şi total la un moment dat; e) garanţia financiară se realizează ţinând cont de elementele principale ale planului de gestionare a deşeurilor, elaborat conform art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 856/2008; f) garanţia financiară trebuie să fie disponibilă imediat pentru a permite acoperirea oricăror costuri de ecologizare şi reabilitarea mediului; g) sumele afe­rente monitorizării postînchidere ale unor activităţi miniere în care sunt implicate instalaţii de gestionare a deşeurilor extractive de categoria A, aşa cum sunt acestea definite în anexa nr. 3 la Hotărârea Guvernului
nr. 856/2008, se stabilesc pentru o perioada de 30 de ani. Pentru astfel de instalaţii, aceste sume trebuie să acopere şi un fond suplimentar pentru accidente sau incidente neprevăzute, în conformitate cu prevederile
art. 44.

Art. 4. Calcularea garanţiei financiare pentru refacerea mediului se face de către titular şi este avizată de APM şi aprobată de ANRM, având în vedere: a) impactul potenţial al activităţilor miniere, inclusiv al insta­laţiei pentru gestionarea deşeurilor miniere, asupra mediului, ţinând cont în special de categoria căreia îi aparţin activităţile miniere generatoare de deşeuri, caracteristicile deşeurilor şi de viitoarea utilizare a terenului reabilitat; b) ipoteza că terţe părţi independente şi cu calificare corespun­zătoare evaluează şi realizează lucrările de reabilitare necesare; c) costu­rile lucrărilor de închidere, ecologizare, reabilitare a mediului şi monito­rizare postînchidere din devizul general care se vor calcula, ţinând seamă de preţurile utilizate la acea dată pe piaţă ale fiecărei categorii de lucrări conţinute în devizul general, de către persoane fizice sau juridice atestate, cu calificarea şi experienţa adecvate nivelului de complexitate al respectivei lucrări”.

[xxvi] A se vedea http://www.ecologic.rec.ro/articol/read/actualitate/14892/ şi http://www.economica.net/ministrul‑mediului‑romania‑trebuie‑sa‑re zolve‑10‑masuri‑de‑infringement‑pe‑mediu‑majoritatea‑pe‑deseuri_136111.html.

[xxvii] Art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005.

[xxviii] Numită în cele ce urmează Ordonanţa.

[xxix] Art. 33 din O.U.G. nr. 68/2007: „Definirea formelor de garanţie financiară, inclusiv pentru cazurile de insolvenţă, şi măsurile pentru dezvoltarea ofertei de instrumente financiare privind răspunderea în dome­niul mediului, care să permită operatorilor utilizarea acestora în scopul garantării obligaţiilor ce le revin conform prezentei ordonanţe de urgenţă, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea auto­rităţilor publice centrale pentru protecţia mediului şi pentru finanţe publice, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordo­nanţe de urgenţă”.

[xxx] Art. 9 din O.U.G. nr. 68/2007 arată că: „Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum şi pentru identificarea opera­torului responsabil este Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene”.

[xxxi] Art. 29 alin. (2): „În scopul garantării recuperării costurilor supor­tate, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului instituie o ipotecă asupra bunurilor imobile ale operatorului şi o poprire asiguratorie, conform normelor legale în vigoare”.

[xxxii] Nici reglementările anterioare, respectiv Legea nr. 85/2006 şi Legea nr. 64/1995, nu tratau subiectul.

[xxxiii] G.G. Mihuţ, Dreptul mediului, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, ed. a 4‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; C. Marin, Dreptul mediului – Arii naturale protejate, Ed. MondoRo, Bucureşti, 2005; V. Negruţ, Dreptul mediului, Ed. Universitară Danubius, Galaţi, 2016; E. Popescu, Dreptul mediului, Ed. Mapamond, Târgu‑Jiu, 2003; M. Uliescu, Dreptul mediului încon­jurător, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998;
O. Popovici, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997; G.C. Popescu, Dreptul mediului şi politici de mediu, Ed. Semne, Bucureşti, 2012; A.M. Truşcă, Dreptul mediului: caiet de seminar, ed. a 3‑a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010; S.‑M. Teodoroiu, Dreptul mediului şi dezvoltării durabile: curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009; Gh.I. Ioniţă, Protecţia mediului, ed. a 2‑a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007; A.M. Truşcă, Particularităţile răspunderii juridice în dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
H. Dorobanţu, Dreptul mediului, Ed. Proxima, Bucureşti, 2004;
I.C. Chebelu, Dreptul mediului: caiet de seminarii, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2008; M. Pătrăuş, Dreptul mediului, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea, 2007; Gh. Durac, Dreptul mediului (suport de curs), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005; R. Oprea, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006; M. Staicu, Dreptul mediului înconjurător,
Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2004; A. Burcu, Dreptul mediului şi managementul dezvoltării durabile, Ed. Argonaut, Cluj‑Napoca, 2003; I.M. Anghel, D. Rotaru, Dreptul mediului încon­jurător, Ed. Europolis, Constanţa, 2004; E. Lupan, Dreptul mediului,
Ed. Argonaut, Cluj‑Napoca, 1998; C. Florian, Dreptul mediului înconjurător, volumul I: dreptul internaţional al mediului, Ed. Era, Bucureşti, 2000; Gh. Bunea, Dreptul mediului, Ed. Risoprint, Cluj‑Napoca, 2012; A. Cornescu, Dreptul mediului, Ed. Academică Brâncuşi, Târgu‑Jiu, 2007; L. Dogaru, Dreptul mediului – curs universitar, Ed. Universităţii „Petru Maior”, Târgu Mureş, 2008;
A. Duţu, Patrimoniul în dreptul civil şi în dreptul mediului,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; Gh. Diaconu, Dreptul mediului: ediţie revizuită şi adăugită, Ed. Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2011; D.I. Ardelean, G. Leş, Ştiinţa mediului şi dezvoltarea durabilă (cu elemente de management ecologic şi de dreptul mediului), Ed. Daya, Satu Mare, 2006; A. Cobzaru, Dreptul mediului, ed. a 2‑a, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2007; V.‑S. Bădescu, Dreptul mediului. Sisteme de management de mediu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; A. Răşcanu,
I. Nicolau, I.M. Anghel, Elemente de dreptul mediului, Ed. Punct Ochit, Constanţa, 2010; C. Ene, Dreptul mediului: noţiuni, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; I. Trofimov, Răspunderea civilă în raporturile de dreptul mediului, autoreferat al tezei de doctorat, Chişinău, 2006;
I.A. Duşcă, Dreptul mediului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; L.‑E. Pîrvu, Dreptul mediului, Ed. Sitech, Craiova, 2014; A. Duţu,
M. Duţu, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
F. Braşoveanu, Dreptul mediului, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014; D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2014; M. Bud, Dreptul mediului, Ed. Anastasis, Sibiu, 2010;
I.V. Ivanoff, Dreptul mediului, Valahia University Press, Târgovişte, 2011; Ş. Ţarcă, Dreptul mediului: curs universitar, ed. a 3‑a, Ed. Sitech, Craiova 2012; I. Ştefu, Dreptul mediului: caiet de seminar, ed. a 2‑a,
Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012; F. Făinişi, Dreptul mediului, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014; R. Ionescu, Dreptul mediului,
Ed. Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2012; R. Duminică, Intro­ducere în dreptul mediului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015.

[xxxiv] A se vedea M. Duţu, Răspunderea în dreptul mediului,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2015, pp. 200‑208.

[xxxv] Pentru detalieri, a se vedea A.Ş. Clopotari, Momentul naşterii creanţei, publicat pe juridice.ro, 19 iunie 2017.

[xxxvi] De obicei, la inventarul bunurilor, realizat în cele 60 de zile de la deschiderea procedurii.

[xxxvii] A se vedea art. 159 şi art. 161 din Legea nr. 85/2014.

[xxxviii] Chiar dacă ar fi instituită o ipotecă de rang II, după aplicarea
art. 103 din Legea 85/2014, creanţa ar pierde categoria garantaţilor în tabel. Pentru detalieri, a se vedea A.Ş. Clopotari, Jurisprudenţă inedită CITR (18): creanţa garantată de rang II e chirografară?, publicat pe juridice.ro, 3 februarie 2017.

[xxxix] Art. 87 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: „Finanţările acordate debito­rului în perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, cu aprobarea adunării creditorilor, beneficiază de prioritate la restituire, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2. Aceste finanţări se vor garanta, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferinţă, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferinţă. În ipoteza în care acordul acestor creditori nu va fi obţinut, prioritatea la restituire a acestor creanţe, prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 2, va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferinţă, proporţional, prin rapor­tare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferinţă. În cazul inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea credi­torilor ce acordă finanţare în perioada de observaţie în vederea desfă­şurării activităţilor curente, pentru partea negarantată a creanţei, aceştia vor beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161 pct. 2”.

[xl] Art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: „În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plăţile urmând a fi făcute potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza unui buget previzionat”.

[xli] Art. 116 alin. (4) din Statutul practicienilor: în situaţia avansării unor sume din fondul de lichidare, în cazul în care în sentinţă/încheiere nu se prevede în mod expres că suma urmează a fi returnată, solicitantul, pe lângă documentele prevăzute la alin. (1), va da şi o declaraţie pe propria răspundere prin care se obligă să restituie avansul, în termen de 10 zile lucrătoare de la valorificarea activului debitoarei.

[xlii] Condiţia nu este expres prevăzută de Legea nr. 85/2014, însă ea se desprinde din cerinţa ca acţiunea să fie promovată doar pentru faptele care au cauzat starea de insolvenţă, or, starea de insolvenţă nu poate fi declanşată de obligaţii de a face neîndeplinite, ci doar de obligaţii de plată restante. A se vedea art. 169 alin. (1): „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul‑sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauza­litate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de condu­cere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului (…)”.

[xliii] Art. 174 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „În orice stadiu al pro­cedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul‑sindic va audia de urgenţă creditorii într‑o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s‑a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

[xliv] Art. 176 din Legea nr. 85/2014: „Dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul‑sindic va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii falimentului şi de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat: a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în care toţi asociaţii persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului judiciar făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în copro­prietatea asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social; b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a activului, eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într‑un cont la dispoziţia asociaţilor sau persoanei fizice, după caz; c) dacă după acoperirea tuturor creanţelor, închiderea procedurii şi radierea debitorului din registrele în care acesta a fost înmatriculat, au fost identificate bunuri în patrimoniu care nu au fost cunoscute în timpul procedurii de insolvenţă, acestea vor intra de drept în patrimoniul asociaţilor”.

[xlv] Art. 256 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

[xlvi] 24 martie 2017.

[xlvii] https://www.digi24.ro/stiri/sci‑tech/natura‑si‑mediu/sfarsit‑de‑iarna-in‑zona‑arctica‑cu‑un‑nou‑minim‑al‑intinderii‑banchizei‑polare‑901151.

[xlviii] https://observator.tv/eveniment/romania‑furtuna‑de‑zapada‑ger‑mar tie‑246113.html.