COOPERARE INTERNAŢIONALĂ ÎN MATERIA INSOLVENŢEI.

ABSTRACT

In the condition of increasing activity of corporate entities operating cross‑border businesses, connections between insolvency laws and economic aspects in different nations, the aims of this paper are to foster a critical and comprehensive analysis of international insolvency provisions applicable in Romania in the matter of judicial cooperation, recognition and assistance of foreign insolvency proceedings.

 

Some procedural issues in cross‑border insolvency and methods of solving them are emphasised: judicial competence; the concept of representative in the insolvency proceeding; court access and the management of the cross‑border insolvency cases; language of notification and communication; accessible insolvency information.

 

The study of the international law and the practices is made in conjunction with the European Insolvency Regulation, the UNCITRAL Model Law on Cross‑Border Insolvency and national legislation, to assist practitioners and judges in promoting the dialogue and communication in international insolvency cases in a manner more practical and flexible, to find efficient solutions for specific and unique circumstances of each case.

KEYWORDS: cross‑border insolvency • international cooperation • Regulation (EU) 2015/848 • UNCITRAL Model Law on Cross‑Border Insolvency

Partea I a articolului a fost publicată în nr. 62 al revistei.)

^[1]

5. Recunoaşterea procedurilor de insolvenţă şi executarea hotărârilor

5.1. Legea Model UNCITRAL

 

5.1.1. Principii

 

Capitolul III al Legii Model UNCITRAL se referă la recunoaşterea procedurii străine.

Reprezentantul străin poate depune o cerere de recunoaştere (art. 15) fără alte condiţii, cu excepţia cerinţelor impuse de ordinea publică (art. 6).

Procedura străină este recunoscută ca fiind o procedură străină principală (centrul intereselor principale) sau ca o procedură secundară (sediu).

Conceptul de COMI are originea în UE, dar „îndeplineşte funcţii diferite în ambele sisteme”: COMI determină ce jurisdicţie poate deschide procedura de insolvenţă în interpretarea Regulamentului UE, dar ajută la identificarea naturii procedurii străine conform Legii Model, care nu reglementează stabilirea competenţei de deschidere a procedurii de insolvenţă^[2]. Conform art. 18 din Legea Model UNCITRAL, reprezentantul străin are datoria de a informa instanţa de recunoaştere asupra oricărei modificări a situaţiei procedurilor străine.

 

5.1.2. Efecte

 

Se pot dispune măsuri provizorii ce pot include suspendarea procedurilor de executare locală, posibilitatea ca reprezentantul străin să administreze sau să realizeze activele locale ale debitorului, pentru protejarea sau păstrarea valorii activelor, suspendarea dreptului debitorului de a transfera active.

Se poate decide suspendarea automată şi imediată a acţiunilor, a procedurilor, a executărilor, a transferurilor sau a dispoziţiilor privind activele, în cazul unei proceduri principale străine recunoscute (art. 20), ori o suspendarea limitată, aplicabilă bunurilor care ar trebui să fie administrate, în cazul unei proceduri judiciare străine recunoscute, în conformitate cu reglementările locale.

Se recunoaşte dreptul reprezentantului străin de a participa în cadrul oricărei proceduri în care este implicat debitorul, în condiţiile legii locale.

În doctrină s‑a afirmat ideea că Legea Model UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră ar trebui încorporată în Regulamentul European, cu argumentul că sistemul său de recunoaştere este capabil să asigure protecţia intereselor tuturor părţilor. În alte opinii, această măsură ar fi o eroare. Explicaţia este că un număr însemnat de state membre au stabilit deja un cadru pentru legislaţia internaţională în materie de insolvenţă în raport cu state din afara UE, cu diferenţe semnificative, şi numai o directivă ar fi instrumentul adecvat pentru armonizarea legislaţiilor statelor membre în raport cu alte proceduri de insolvenţă^[3].

5.2. Uniunea Europeană

5.2.1. Principii

 

Principiul aplicabil este că orice hotărâre de deschidere a procedurii de insolvenţă de către o instanţă dintr‑un stat membru competentă în temeiul art. 3 din Regulamentul (UE)
nr. 848/2015 este recunoscută în toate celelalte state membre. Instanţele nu au nicio marjă de apreciere pentru a schimba recunoaşterea, având în vedere principiul recunoaşterii automate expres reglementat.

Centrul intereselor principale şi sediul sunt concepte‑cheie în Regulamentul UE. Curtea Europeană de Justiţie a stabilit în Re Eurofood IFSC (2006) 1 Ch 508 că COMI trebuie să fie identificat prin referire la criterii obiective şi verificabile, pentru a stabili instanţa competentă pentru deschiderea procedurii de insolvenţă.

Ca regulă generală, orice decizie de deschidere a unei proceduri de insolvenţă de către o instanţă a unui stat membru competentă este recunoscută în toate celelalte state membre imediat ce intră în vigoare în statul de deschidere. Recunoaşterea acţiunii principale nu împiedică deschiderea unei proceduri secundare de către o instanţă dintr‑un alt stat membru^[4].

5.2.2. Excepţii

 

Orice stat membru poate refuza să recunoască procedurile de insolvenţă deschise într‑un alt stat membru sau să execute o hotărâre pronunţată în astfel de proceduri, dacă recunoaşterea sau executarea ar fi în mod vădit contrară ordinii publice din statul respectiv, în special principiilor sau drepturilor fundamentale şi libertăţilor individuale garantate de Constituţie [art. 33 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015].

Există cazuri excepţionale, potrivit celui din hotărârea Krombach, C‑7/98, UE:C:2000:164^[5]: „o ingerinţă inacceptabilă pentru ordinea juridică a statului în care se solicită executarea, astfel încât să se încalce un principiu fundamental”. Ingerinţa trebuie să constituie „o încălcare vădită a unei norme de drept considerate esenţială în ordinea juridică a statului membru în care se solicită executarea sau un drept recunoscut ca drept fundamental în ordinea juridică respectivă”^[6].

Unele exemple pot fi subliniate: dreptul la un proces echitabil, dreptul de a fi notificat, dreptul de a fi audiat, dreptul creditorilor şi al reprezentanţilor acestora de a participa la încheierea unui acord, principiul egalităţii armelor, hotărârea care ar putea conduce la o limitare a libertăţii individuale sau a secretului corespondenţei. Un exemplu îl găsim în cauza Daisytek CA Versailles 2003^[7]. Nu sunt considerate motive pentru problemele legate de ordinea publică jurisdicţia sau calitatea debitorului.

Analizând dispoziţiile Regulamentului UE privind insolvenţa, se poate concluziona că este puţin posibil refuzul recunoaşterii pentru alte considerente decât „politica publică”. Orice stat membru poate refuza recunoaşterea procedurilor de insolvenţă deschise într‑un alt stat membru sau executarea unei hotărâri în cazul în care ar fi vădit contrar politicilor publice ale statului respectiv, în special principiile sale fundamentale sau drepturile şi libertăţile constituţionale^[8].

 

5.2.3. Efectele recunoaşterii

 

Decizia de deschidere a procedurii principale produce, fără alte formalităţi, în orice alt stat membru efectele pe care le conferă legea statului de deschidere, cu excepţia cazului în care Regulamentul prevede altfel şi în măsura în care nu este deschisă în celălalt stat membru o procedură secundară. Efectele procedurii secundare nu pot fi contestate în alte state membre. Orice limitare a drepturilor creditorilor, în special suspendarea plăţii sau remiterea datoriei, se poate opune în cazul bunurilor situate pe teritoriul altui stat membru numai dacă creditorii în cauză şi‑au exprimat consimţământul^[9].

 

5.2.4. Recunoaşterea şi executarea altor hotărâri

 

Hotărârile pronunţate de instanţa de deschidere a procedurii în cursul şi pentru închiderea insolvenţei sunt, de asemenea, recunoscute fără alte formalităţi (art. 19,
art. 32). Principiile recunoaşterii se aplică în conformitate cu art. 32‑52, cu excepţia art. 33 din Regulament.

Acest principiu este actual şi în cazul hotărârilor care decurg direct din procedura de insolvenţă şi care sunt strâns legate de aceasta, chiar dacă au fost pronunţate de o altă instanţă, precum şi în situaţia deciziilor privind măsu­rile de conservare adoptate după cererea de insolvenţă.

Recunoaşterea şi executarea altor hotărâri sunt reglementate de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [actualul Regulament (UE)
nr. 1215/2012].

5.2.5. Observaţii

 

În aplicarea art. 19 alin. (1) şi a art. 32 din Regulamentul (UE) nr. 848/2015, hotărârea de deschidere a unei proceduri de insolvenţă într‑un stat membru trebuie să fie recunoscută în mod automat în România, produce aceleaşi efecte ca şi cele prevăzute de legea statului de deschidere a procedurii. Aceasta este expresia principiului privind încrederea reciprocă dintre statele membre^[10].

Practicianul în insolvenţă străin poate să exercite toate competenţele care îi sunt conferite prin legea statului membru de deschidere a procedurii şi să retragă activele debitorului de pe teritoriul statului membru în care sunt situate. Nu sunt permise măsuri locale de executare referitoare la activele debitorului situate în România, dacă legea străină care reglementează tratamentul bunurilor situate în alte state membre nu prevede astfel de măsuri^[11].

 

5.3. Reglementări naţionale

 

Legea nr. 85/2014 se completează, în măsura în care este compatibilă, cu prevederile Cărţii VII din Codul civil, privind dreptul internaţional privat.

 

5.3.1. Recunoaştere

 

În cazurile în care Regulamentul nr. 848/2015 nu este apli­cabil, instanţa va întreprinde măsurile de cooperare şi coordonare prevăzute la art. 297‑299 din Lege.

Instanţa română poate refuza recunoaşterea unei proceduri străine sau a unei hotărâri străine pronunţate în astfel de proceduri dacă decizia este rezultatul unei fraude comise în procedura desfăşurată în străinătate sau este contrară ordinii publice a dreptului internaţional privat din RomâniaRecunoaşterea procedurilor străine este de competenţa instanţei naţionale, ţinând cont de originea internaţională a normei, de necesitatea de a promova unifor­mitatea aplicării sale şi de respec­tarea bunei‑credinţe (art. 276, art. 279, art. 280 din Lege).

(art. 278).

Procedura va fi recunoscută ca procedură principală sau procedură secundară străină.

 

5.3.2. Măsuri de protecţie a activelor debitorului (art. 291‑292 din Lege)

 

Este reglementată posibilitate adop­tării unor măsuri temporare, de extremă necesitate pentru a proteja bunurile debitorului sau interesele creditorilor.

În cazul procedurilor străine prin­cipale, se poate dispune prevenirea şi suspen­darea automată a cererilor şi acţiunilor, judiciare sau extrajudiciare, creanţe, operaţiuni, alte măsuri indivi­duale privind proprietatea, drepturile şi obligaţiile debitorului.

La cererea reprezentantului străin, instanţa naţională poate aproba orice acţiune de salvgardare a activelor debitorului sau a intereselor creditorilor: suspendarea acţiunilor, măsurile de executare, administrarea probelor referitoare la proprietate, actele juridice, drepturile sau obligaţiile, asigurarea de probe.

Reprezentantul străin poate introduce acţiuni în anularea actelor juridice semnate de debitor în detrimentul drepturilor creditorilor.

 

5.3.3. Jurisprudenţă

 

În cauza 2051/107/2015, Tribunalul Alba a respins, la 25 iunie 2015, ca fiind lipsită de interes cererea creditorului de a încuviinţa executarea sentinţei civile nr. 287/F/2013 în conformitate cu art. 17, art. 25 din Regulamentul nr. 1346/2000. În hotărârea din 29 martie 2010, Tribunalul Sibiu a declarat ca inadmisibilă cererea reprezentantului debitorului, societate pe acţiuni, în procedura principală de reorganizare deschisă la Curtea Comercială din Paris, pentru o procedură de insolvenţă secundară în România de reorganizare judiciară, cu argumentul că procedurile secundare pot fi doar proceduri de lichidare^[12].

În cauza 4241/93/2013, decizia din 23 iunie 2014, Tribunalul Ilfov a decis că cererea formulată de creditor pentru procedura secundară în temeiul art. 3 alin. (4) din Regulamentul
nr. 1346/2000 este admisibilă, dar nu îndeplineşte condiţiile de deschidere a procedurii din dreptul naţional, art. 1 şi art. 3 secţiunea 5 din Legea nr. 85/2006. În cauza nr. 2774/93/2013, în şedinţa publică din 24 iunie 2014, Tribunalul Ilfov a admis cererea reprezentantului unei societăţi străine cu un sediu în România pentru procedura de lichidare secundară, în temeiul
art. 3 par. 2 al Regulamentului nr. 1346/2000^[13].

 

6. Aspecte procedurale^[14]

6.1. Reprezentant al procedurii de insolvenţă: definiţie; atribuţii

 

În Legea Model UNCITRAL şi în art. 2 din Ghidul Legislativ, reprezentantul în materie de insolvenţă este definit ca persoană sau organism, inclusiv unul numit în mod provizoriu, autorizat în procedurile de insolvenţă pentru administrarea reorganizării sau lichidării insolvenţei sau pentru a acţiona ca reprezentant al procedurii străine.

Termenul de „reprezentant străin” este legat de noţiunea de „procedură străină”; prin determinarea caracteristicilor necesare pentru ambele concepte, domeniul de aplicare a Legii Model UNCITRAL se limitează la acele proceduri şi la reprezentanţii care au atributele prevăzute de lege^[15].

Autorizarea de a acţiona în numele unei proceduri străine în cadrul statului care a adoptat Legea Model este permisă de legea străină aplicabilă^[16].

Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 menţionează „lichidatorul” drept categorie de practician în materie de insolvenţă, având ca sarcini administrarea sau lichidarea activelor unui debitor sau supravegherea administrării activităţii sale^[17].

În Regulamentul (UE) nr. 848/2015, termenul „lichidator” este înlocuit cu acela de „practician în insolvenţă”. În confor­mitate cu art. 1 alin. (5), „practician în insolvenţă” înseamnă orice persoană sau organism a cărui funcţie, inclusiv provizorie, este de a: (i) verifica şi admite cererile prezentate în procedurile de insolvenţă; (ii) reprezenta interesul colectiv al creditorilor; (iii) a administra, integral sau parţial, activele debitorului; (iv) lichida activele menţionate la punctul (iii); sau (v) supraveghea administrarea activităţii debitorului. Lichidatorii sunt definiţi în art. 2 lit. b) şi sunt enumeraţi în anexa B la Regulamentul (UE) nr. 848/2015.

În temeiul Regulamentului (UE), atribuţiile practicianului în insolvenţă, reglementate de legea statului în care se deschide procedura principală, pot fi exercitate în oricare alt stat membru. În Recital 21 se prevede: „Practicienii în insolvenţă desemnaţi fără implicarea unui organ judiciar ar trebui, în conformitate cu legislaţia naţională, să fie reglementaţi şi autorizaţi în mod corespunzător să acţioneze în cadrul procedurilor de insolvenţă. Cadrul naţional de reglementare ar trebui să prevadă dispoziţii adecvate pentru a face faţă eventualelor conflicte de interese”.

S‑a observat că noile dispoziţii sunt neclare şi nu pot face posibil procesul de armonizare a selecţiei şi numirii practicienilor în insolvenţă din jurisdicţiile naţionale din Uniunea Europeană^[18].

Ce se întâmplă atunci când dispoziţiile procedurale locale ale altor state sunt insuficient dezvoltate sau reprezintă obstacole reale în exercitarea puterilor legale de către practicienii în insolvenţă?^[19] Accesul direct poate reprezenta: posibilitatea ca practicianul reprezentant străin să iniţieze şi să participe la procedurile locale în orice instanţă din statele membre; dreptul de a acţiona fără autorizarea prealabilă din partea instanţei care a desemnat practicianul în procedura străină; asigurarea aceloraşi condiţii pentru reprezentantul străin, aşa cum acestea sunt oferite practicienilor locali, chiar dacă nicio procedură internă concretă nu a fost deschisă; asigurarea posibilităţii de a primi notificări şi decizii publicate/înregistrate, chiar dacă legislaţia locală nu conţine astfel de prevederi^[20].

Spre deosebire de prevederile din actualul Regulament, care restricţionează categoria de practicieni în insolvenţă la practicienii în insolvenţă, „reglementaţi”, propunerea de Directivă din 2016^[21] introduce un nou concept de „practician în domeniul restructurării” (PIFOR), fără a se propune criterii de nominalizare şi standarde profesionale, o altă problemă de dezbatere pentru organul legislativ al UE şi pentru practicieni.

 

6.2. Ce reprezintă instanţa în insolvenţă transfrontalieră?

 

Art. 2 al Legii Model UNCITRAL defineşte instanţa străină drept autoritatea judiciară sau de altă natură competentă să exercite controlul sau să supravegheze o procedură străină. Funcţiile legate de recunoaşterea şi cooperarea cu instanţele străine sunt de competenţa instanţelor sau autorităţilor competente să îndeplinească aceste funcţii în statul de punere în aplicare^[22].

În conformitate cu principiile Legii Model UNCITRAL, o sarcină a autorităţii judiciare este aceea de a identifica imparţial problemele persoanelor care apelează la justiţie, „ceea ce înseamnă că, în absenţa circumstanţelor excepţionale, toate părţile interesate ar trebui să aibă posibilitatea de a fi audiate în toate problemele”. Ar trebui să ne amintim definiţia termenului „judecător” ca „autoritate judiciară sau altă persoană desemnată să exercite competenţa unei instanţe sau a unei alte autorităţi care are jurisdicţie conform legislaţiei bazate pe Legea Model”. Această diferenţă impune îndatorirea autorităţii judiciare de a acţiona în mod independent şi imparţial^[23].

În concepţia Regulamentului (UE) reformat, instanţa înseamnă organul judiciar sau orice alt organism competent dintr‑un stat membru „împuternicit să deschidă proceduri de insolvenţă, să confirme deschiderea sau să ia decizii în cadrul unei astfel de proceduri”^[24].

Lipsa unei definiţii uniforme a termenului „instanţă” sau a unui statut profesional armonizat al judecătorilor, diversitatea persoanelor definite ca „judecători” prin statut şi funcţii, diferenţele instituţionale judiciare, internaţionalizarea sistemului judiciar au determinat un interes sporit faţă de ghidurile transnaţionale de tip soft law în domeniul insolvenţei, ca instrumente ce ar putea conduce cel puţin către aproximare în interpretarea conceptelor.

EU JudgeCo Principiul 13 (GP 20) se referă la accesul în instanţă al practicienilor care reprezintă procedura principală de insolvenţă, sub două direcţii: sub un aspect, necesitatea accesului direct la orice instanţă dintr‑un stat membru şi, sub al doilea aspect, în aceleaşi condiţii ca cele stabilite pentru practicienii în insolvenţă locali^[25].

 

6.3. Verificarea competenţei: aplicabilitatea normelor internaţionale în timp, teritorial şi după materie

 

Judecătorul care se confruntă cu o cerere cu elemente transfrontaliere trebuie să soluţioneze conflictele de competenţă şi apoi conflictul de legi în baza normelor dreptului său internaţional privat.Litigiile transfrontaliere implică determinarea instanţei com­petente pentru soluţionarea litigiului (jurisdicţia în dreptul inter­naţional privat), identificarea dreptului procedural aplicabil şi soluţionarea apoi a conflictului de legi (determinarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii)^[26].

Elementele care fac obiectul verificării sunt: ​​aplicabilitatea în timp ratione temporis; aplicabilitatea ratione loci; aplicabilitatea ratione materiae^[27].

Judecătorul român îşi va verifica competenţa în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 848/2015, dacă legătura se află pe teritoriul UE, sau cu Legea
nr. 85/2014, dacă aceasta se află pe teritoriul unui stat terţ. El ar trebui să verifice tipul procedurii, dacă procedura de insolvenţă este principală sau secundară. Judecătorul ar trebui să analizeze tipul acţiunii, dacă acţiunea aparţine sferei conceptelor de faliment, insolvenţă sau face parte din categoria acţiunilor juridice civile sau comerciale. După stabilirea competenţei instanţei române, judecătorul va aplica legea română în această chestiune^[28].

Pentru a identifica ce litigiu transfrontalier de insolvenţă se supune legislaţiei UE, hotărârea Curţii de Justiţie a UE din 14 ianuarie 2014 (Cauza C‑328/12, Schmid v. Hertel) ar putea fi relevantă. În acest caz, s‑a stabilit că instanţa germană competentă în legătură cu o procedură de insolvenţă în curs de desfăşurare în Germania poate decide asupra unei acţiuni de anulare a unei tranzacţii, chiar dacă pârâtul are sediul social sau domiciliul în Elveţia (nu în UE)^[29].

 

6.4. Comunicarea citaţiilor, convocărilor şi notificărilor^[30]

 

6.4.1. Reglementări naţionale

 

Conform art. 42 din Legea nr. 85/2014, în cadrul procedurii contencioase, numai părţile ale căror drepturi sau interese sunt supuse analizei judecătorului‑sindic sunt citate ca părţi în procedură. Părţile vor fi citate şi oricare altă procedură se va realiza prin intermediul BPI (Buletinul procedurii de insolvenţă). Instanţele vor trimite, din oficiu, documentele de procedură în cauză pentru a fi publicate în BPI.

În toate celelalte cazuri, se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă, în măsura în care acestea nu contravin dispoziţiilor expres prevăzute de legea specială [art. 42 alin. (2)].

În mod excepţional, procedura înainte de deschiderea insolvenţei şi notificarea privind deschiderea procedurii se vor realiza în conformitate cu Codul de procedură civilă. Creditorii care nu au fost notificaţi conform art. 99 alin. (3) vor fi consideraţi de drept în termenul prevăzut pentru depunerea unei declaraţii de creanţe prin depunerea declaraţiilor lor de creanţă [art. 42 alin. (3)].

Prin derogare de la regula citării prin BPI, prima citaţie şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora care se îndreaptă o acţiune după deschiderea procedurii de insolvenţă se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi BPI [art. 42 alin. (4)].

Creditorii care au înregistrat declaraţiile de admitere a creanţelor sunt presupuşi că au cunoştinţă de termenele prevăzute de art. 100 ori de art. 146 sau art. 147, după caz, şi nu vor mai fi citaţi [art. 42 alin. (8)].

Publicarea actelor de procedură sau, după caz, a deciziilor judecătoreşti în BPI înlocuieşte, de la data publicării, citarea, comunicarea şi notificarea actelor de procedură prezentate individual participanţilor la proces, care se presupune că sunt îndeplinite la data publicării [art. 42 alin. (10)].

 

6.4.2. Comunicarea citaţiilor, convocărilor şi notificărilor către participanţii care locuiesc în UE

 

Comunicarea în această situaţie se supune prevederilor Codului de procedură civilă, dispoziţiilor Regulamentului (UE) nr. 848/2015 privind procedurile de insolvenţă.

Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea şi comu­ni­carea în statele membre a actelor judiciare şi extraju­diciare în materie civilă sau comercială, începând cu 13 noiem­brie 2008, se aplică în mod prioritar Codului de procedură civilă.

Pentru persoana fizică, comunicarea se face la adresa unde acesta locuieşte [art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE)
nr. 1393/2007]; pentru persoana juridică, prevederile art. 155
alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. sunt aplicabile, în sensul în care pârâtul este citat la sediul central, conform art. 227 C. civ.

Metode de comunicare a documentelor^[31]

Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 se aplică în mod prioritar dispoziţiilor art. 153‑173 C. pr. civ. Procedurile de comunicare, în conformitate cu Regulamentul, sunt prevăzute în art. 4‑15: prin intermediul agenţiilor de transmitere şi de recepţie desemnate (art. 4‑11); prin servicii de curierat (art. 14); prin canale consulare sau diplomatice sau prin intermediul agenţilor diplomatici sau consulari (art. 12‑13); direct de către parte (art. 15).

Nu există o ierarhie între metodele prevăzute în Regulament (CJUE, hotărâre în Cauza Plumex, C‑473/04, UE:C:2006:96). Instanţa are dreptul de a decide cea mai practică metodă de comunicare, în raport cu circumstanţele cazului, sau chiar utilizarea a două sau mai multe metode simultan.

Atunci când comunicarea este realizată prin intermediul agenţiei de primire, trebuie completat formularul disponibil pe site‑ul internet al e‑Justice.

În situaţia comunicării către pârât prin serviciile de curierat, prevederile Codului de procedură civilă din România se aplică în ceea ce priveşte forma actului.

Art. 155 pct. 13 C. pr. civ., „locul citării”, şi art. 156 C. pr. civ., „obligaţia alegerii locului citare”, sunt de asemenea aplicabile.

În cazul în care adresa persoanei căreia îi este comunicat actul nu este cunoscută, Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Consiliului nu se aplică, ci art. 167 C. pr. civ., „citarea prin publicitate”.

6.4.3. Comunicarea citaţiilor, convocărilor şi notificărilor către participanţii care au reşedinţa în state terţe

 

Este aplicabilă Legea nr. 189/2003^[32] privind asistenţa judi­ciară internaţională în materie civilă şi comercială, care se aplică în mod prioritar Codului de procedură civilă român.

În ceea ce priveşte notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială, România este parte în cadrul următoarelor convenţii multila­terale: Convenţia privind comunicarea în străinătate a docu­mentelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965 (la care România a aderat prin Legea nr. 124/2003, publicată în M. Of.
nr. 265 din 16 aprilie 2003); Convenţia privind procedura civilă adoptată la Haga la 1 martie 1954, la care România a aderat prin Decretul nr. 81/1971, poate fi, de asemenea, aplicată în relaţia cu următoarele ţări terţe care nu sunt părţi contractante la Convenţia de la Haga din 1965 şi cu care România nu a încheiat un tratat bilateral: Armenia, Kârgâzstan, Liban, Muntenegru, Surinam, Uzbekistan, Vatican.

În absenţa unui instrument juridic bilateral sau multilateral în domeniul asistenţei judiciare în materie civilă şi comercială, cererile de asistenţă judiciară formulate de autorităţile judiciare române/străine privind comunicarea documentelor judiciare sau extrajudiciare persoanelor fizice sau juridice cu domiciliul în România/ţară terţă pot fi depuse prin intermediul Ministerului Justiţiei din România pentru soluţionarea pe cale diplomatică (consulară). În această situaţie, asistenţa judiciară se acordă pe baza curtoaziei internaţionale, sub rezerva principiului reciprocităţii, principiu exprimat în art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială. Existenţa reciprocităţii de fapt se dovedeşte conform prevederilor art. 2561 alin. (2) C. civ.

Conform art. 5 din Legea nr. 189/2003, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală prin care autorităţile române solicitante efectuează comunicarea documentelor în străinătate. După caz, autorităţile române solicitante sunt instanţele, notarii, executorii judecătoreşti, precum şi alte autorităţi care au, potrivit legii, competenţe în comunicarea documentelor.

 

6.5. Notificarea creditorilor

 

Art. 40 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 848/2015 exprimă obligaţia instanţei sau a practicanţilor în materie de insolvenţă de a informa „imediat creditorii cunoscuţi care au reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social în celelalte state membre”, de îndată ce procedura este deschisă.

Pentru a asigura tratamentul egal al tuturor creditorilor şi accesul real la procedura de insolvenţă, ar trebui să ţinem cont de faptul că nu toţi creditorii sunt operatori de afaceri cu o vastă experienţă în comerţ. Distanţa, diferenţele dintre cerinţele procedurale, instrumentele de comunicare existente în legile procedurale interne ar putea constitui obstacole în calea creditorilor străini interesaţi să participe activ la o procedură de insolvenţă.

Un dezavantaj pentru creditorul străin este faptul că de multe ori este necesară o traducere a declaraţiei de creanţă şi a documentelor în una dintre limbile oficiale sau în limba statului în care se află procedura în desfăşurare. Acesta este un cost neeconomic şi o cheltuială nejustificată, în special în cazul unei creanţe de valoare mică.

Unele soluţii sunt prevăzute la art. 53‑55 din Regulamentul european: creditorii trebuie notificaţi printr‑un formular standard de notificare; statele ar trebui să indice dacă acceptă o limbă oficială a UE pentru declaraţie; creditorul ar trebui să aibă cel puţin 30 de zile pentru depunerea cererii; nu este necesară depunerea cererii pentru a da posibilitate creditorului să fie reprezentat de un avocat; împreună cu notificarea, creditorul ar trebui să primească formularul standard de creanţă disponibil la nivelul UE; creditorii ar trebui să aibă posibilitatea de a furniza „dovezi suplimentare” dacă creanţele lor sunt contestate^[33].

O sugestie importantă este aceea ca instanţele, manifestând discreţie în limitele dreptului procedural, să demonstreze o mai mare flexibilitate în aplicarea unor dispoziţii procedurale interne inadecvate^[34].

Încercările de stabilire a unor principii generale în procedura de notificare reprezintă, de asemenea, răspunsul la diferenţele existente între sistemele juridice în această problemă.

În conformitate cu principiile 5.1 şi 5.2 din ALI/UNIDROIT Principles, o notificare prin metode eficiente ar trebui să fie transmisă părţii la începutul unei proceduri, împreună cu acţiunea, toate în limba forumului şi în limba statului în care beneficiarul îşi are reşedinţa obişnuită sau locul principal de desfăşurare a activităţii. Principiul 5.3 stabileşte necesitatea de notificare după începerea procedurii a oricăror „iniţiative şi cereri ale altor părţi şi hotărâri ale instanţei”. Posibilitatea ca părţile să utilizeze alte metode de comunicare, cum ar fi telecomunicaţiile, este recunoscută de Principiul 5.7^[35].

Principiul 18 (GP 25), „notificarea”, propus de JudgeCo Project^[36], analizează modul de creare pentru creditorul străin cunoscut a oportunităţilor reale de recuperare a creanţelor sale în procedurile de insolvenţă. În primul rând, noţiunea de „creditor străin cunoscut” este legată de registrele sau evidenţa activităţii debitorului, de unde pot fi colectate informaţii despre aceşti creditori. În al doilea rând, se subliniază importanţa furnizării unei notificări reale a creditorului străin, inclusiv prin publicarea anunţurilor în Monitorul Oficial, publicaţie echivalentă sau pe internet^[37].

 

6.6. Informaţii accesibile privind insolvenţa: un sistem online de registre de insolvenţă la nivel european

 

Regulamentul (UE) nr. 848/2015 prevede norme privind interconectarea registrelor de insolvenţă (art. 24 şi art. 25), costurile de interconectare pentru UE (art. 26), informaţii în sistemul de interconectare (art. 27), publicarea în alt stat membru a unei hotărâri de deschidere a procedurii de numire a practicianului (art. 28), înregistrarea în registrele publice (art. 29), considerarea costurilor necesare pentru aplicarea art. 28 şi art. 29, care sunt costurile suportate în cadrul procedurii (art. 30).

Statele membre trebuie să stabilească registre electronice accesibile publicului care să conţină informaţii privind cazurile transfrontaliere (art. 24). Toate registrele naţionale vor fi interconectate între ele prin intermediul portalului european e‑Justice (art. 25). Acest regim este menit să protejeze dreptul creditorilor străini de a depune cereri şi să împiedice deschiderea unor proceduri paralele.

Scopul actualului regulament european este de a îmbunătăţi publicitatea procedurilor de insolvenţă. Crearea unui sistem de registre electronice libere şi accesibile a impus reglementarea unor cerinţe vizând includerea de informaţii referitoare la instanţa de deschidere a procedurii, datele importante, tipul de procedură, debitorul, practicienii numiţi în proceduri şi alte informaţii pentru a ajuta creditorii^[38]. Şi alte informaţii pot fi incluse în registrele electronice.

Au fost introduse anumite norme de protecţie referitoare la datele cu caracter personal, deoarece regulamentul actual se aplică şi în cazul procedurilor deschise împotriva persoanelor care nu desfăşoară o activitate independentă sau profesională. Considerentul 80 vizează respectarea dreptului creditorului de a depune cereri prin aceea că impune statelor membre să se asigure că informaţiile relevante sunt furnizate creditorilor prin notificare individuală şi că cererile creditorilor care nu au primit informaţiile necesare nu sunt afectate de procedură.

 

6.7. Probele în insolvenţa transfrontalieră^[39]

 

6.7.1. Legea aplicabilă

 

România, în domeniul obţinerii de probe în materie civilă cu statele membre ale UE (cu excepţia Danemarcei), aplică Regulamentul nr. (CE) nr. 1206/2001 din 28 mai 2001, iar în raporturile cu statele terţe, Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială adoptată la Haga la 18 martie 1970 (la care România a aderat prin Legea
nr. 175/2003, publicată în M. Of. nr. 331 din 15 mai 2003). În baza art. 2 al Convenţiei, Ministerul Justiţiei a fost desemnat ca autoritate centrală competentă în România pentru primirea şi transmiterea cererilor de comisie rogatorie de către autorităţile judiciare.

În domeniul asistenţei judiciare, în scopul obţinerii de probe prin comisii rogatorii, se aplică şi prevederile conven­ţiilor/tratatelor bilaterale încheiate de România cu alte state. În relaţia dintre România şi statele părţi la Convenţia de la Haga din 18 martie 1970, dar cu care au fost încheiate convenţii/tratate bilaterale în domeniul asistenţei judiciare în materie civilă sau comercială, transmiterea cererilor de asistenţă juridică având ca obiect obţinerea probelor de către comisia rogatorie se realizează pe baza Convenţiei de la Haga sau pe baza convenţiei/tratatului bilateral (în funcţie de opţiunea statului parte), dar cu respectarea procedurii prevăzute în convenţie/tratat.

 

6.7.2. Observaţii

 

În domeniul probelor, Codul de procedură civilă român oferă garanţia unei divulgări restrânse a probelor, sub supravegherea instanţei. Declaraţia părţii este admisibilă ca dovadă, dar evaluarea relevanţei acesteia se face în coroborare cu celelalte dovezi.În procedurile transfrontaliere de insolvenţă ar trebui luate în considerare principiile generale ale procedurii transnaţionale ALI/UNIDROIT. Regulile interne de procedură ar trebui să includă dispoziţii care să faciliteze accesul la „dovezi relevante şi nepri­vilegiate”. Instanţele judecăto­reşti ar trebui să aibă posibilitatea de a dispune divulgarea dovezilor rele­vante aflate în posesia unei părţi neparti­cipante, cu protecţia persoanei neparticipante împotriva consecinţelor expunerii informaţiilor confidenţiale; instanţele ar trebui să facă „o evaluare independentă a probelor, fără a acorda o valoare specială, pozitivă sau negativă, oricărui tip de dovezi relevante”^[40].

7. Informare asupra dreptului străin^[41]

În dreptul naţional, presupunerea este că toţi cetăţenii au datoria de a cunoaşte legea, judecătorul trebuie să‑o cunoască de asemenea.

Spre deosebire de dreptul intern, în cazul dreptului interna­ţional, acesta trebuie să fie cunoscut pentru a fi aplicat. Prin urmare, sarcina de a dovedi dreptul străin este împărţită între judecător şi părţi, principiu care rezultă din noile dispoziţii ale Codului civil. Art. 2562 alin. (1) C. civ. prevede în ceea ce priveşte sarcina probei, atunci când aplică legea străină: „Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat‑o, prin avizul unui expert sau printr‑un alt mod adecvat”. Cu toate acestea, judecătorul poate impune parţii care invocă legea străină obligaţia de a‑i dovedi conţinutul.

Legislaţia aplicabilă este Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială; H.G.
nr. 153/1991 privind aderarea României la Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968, şi la Protocolul adiţional la convenţie, semnat la Strasbourg la 15 martie 1978.

Cererea de informaţii va trebui întotdeauna să fie emisă de o autoritate judiciară, chiar dacă nu a fost formulată de aceasta. Cererea se va face numai atunci când un proces a început deja. Cererea de informaţii va fi adresată direct statului primitor al statului solicitat de către un organism de transmitere sau, în absenţa unui astfel de organ, de către autoritatea judiciară din care provine.

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală care furnizează informaţii cu privire la dreptul intern în materie civilă şi comer­cială celorlalte ministere de justiţie din alte state, la cererea acestora, şi care solicită informaţii la cererea instanţelor din România, în cazurile judiciare existente.

Din rezultatele unei cercetări comparative^[42] privind aplicarea legislaţiei străine în materie civilă în statele membre ale UE se poate concluziona că procedurile diplomatice prin ministerele de justiţie sau de afaceri externe nu sunt considerate mecanisme relevante pentru cooperarea internaţională în chestiunea stabilirii dreptului străin. Având în vedere răspunsurile primite, raportul a arătat că profesioniştii din domeniul juridic, inclusiv din România, consideră necesar să pună în aplicare noi mecanisme de cooperare judiciară sau de diversificare a celor existente, pentru a minimiza termenii procedurilor conexe în obţinerea de informaţii despre străini legislaţie; să crească nivelul de publicitate al surselor de informare şi să permită accesul mai larg al profesioniştilor din domeniul juridic şi publicului la aceste surse de informaţii^[43].

Trebuie să înţelegem că, în cadrul procedurii transfrontaliere, factorul temporal este uneori esenţial pentru măsuri practice şi eficiente, poate pentru întreaga evoluţie a procedurilor şi salvarea afacerii, respectiv a bunurilor debitorilor.

Atunci când se analizează practicile şi dificultăţile generate de costuri şi de timp, se impune o îmbunătăţire a sistemului existent, inclusiv în domeniul informaţiilor despre legislaţia străină, prin dezvoltarea de surse electronice, mecanisme instituţionale noi şi extinderea reţelelor existente, educaţie.

 

8. Observaţii finale

Din diverse motive, România a avut până acum o expunere limitată la problematica şi procedurile legate de insolvenţa transfrontalieră. Astfel, există încă practică judiciară restrânsă pe această temă. Oferirea unor exemple ale interpretării modului de aplicare a principiilor insolvenţei transfrontaliere în practica judiciară devine, prin urmare, o cerinţă deloc uşoară. În lipsa unei orientări jurisprudenţiale naţionale, practicienii şi instanţele din România, în interpretarea legislaţiei internaţionale, cel mai probabil, folosesc pentru asistenţă practica instanţelor străine.

Credem că este necesară o creştere a formelor de educaţie cu privire la legislaţia europeană şi internaţională în materia insolvenţei transfrontaliere, pentru depăşirea obstacolelor actuale, cum ar fi dreptul procedural naţional formalist şi detaliat, preocuparea instanţelor cu privire la nedepăşirea graniţelor imparţialităţii, neliniştea în legătură cu utilizarea unor termeni şi concepte juridice, pornind de la experienţa internaţională exis­tentă şi soluţiile testate în cazurile transfrontaliere de insolvenţă.

 

 

Note

[1] Doctorand al Şcolii Doctorale din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti, anul III, domeniul drept – specializarea drept comercial.

[2] L. Chan Ho, Proving COMI: Seeking recognition under Chapter 15 of the US Bankruptcy Code, p. 10; http://www.biicl.org/files/ 3154_proving_comi_seeking_recognition_under_chapter_15_of_the_us_bankruptcy_code.pdf.

[3] I. Fletcher, B. Wessels, Harmonization of Insolvency Law in Europe, Report 2012, Netherlands Association for Civil Law, Deventer: Kluwer, 2012, p. 135 (ISBN 978‑90‑13‑11144‑6).

[4] Regulamentul (UE) nr. 848/2015, art. 19.

[5] În Cauza Krombach, C‑7/98, ECLI:EU:C:2000:164, în ceea ce priveşte noţiunea de ordine publică a unui stat contractant, „este necesar să revizuiască limitele în care instanţele unui stat contractant pot recurge la acest concept pentru a refuza recunoaşterea unei hotărâri emise de o instanţă dintr‑un alt stat contractant” doar la ipoteza în care „recunoaşterea sau executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate într‑un alt stat contractant ar contraveni într‑un mod inacceptabil ordinii juridice a statului solicitat, astfel încât ar aduce atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interdicţia referitoare la revizuirea pe fond a hotărârii străine, atingerea ar trebui să constituie o încălcare evidentă a unei norme de drept considerate esenţială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în ordinea juridică respective”;

http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=en&num=C‑7/98.

[6] Krombach, C‑7/98, EU:C:2000:164, 19.21, par. 23 şi 37.

[7] Daisytek CA Versailles, 2003; în fapt, este vorba despre un grup de companii plasate sub Capitolul 11 ​​în SUA, cu o filială franceză a unei companii britanice. Curtea de Apel din Franţa a examinat motivul pentru care instanţa britanică a constatat că exercită jurisdicţia asupra filialei franceze. Curtea Supremă a observat că lucrătorii nu au fost consultaţi înainte de insolvenţă, situaţie considerată o încălcare a „ordinii publice” suficientă pentru a justifica nerecunoaşterea hotărârii engleze. Daisytek CA Versailles 2003, Cour d’appel de Versailles, Audience publique du jeudi 4 septembre 2003, N° de RG: 2003‑05038;

https://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?idTexte=JURITEXT000007053503&dateTexte.

[8] Regulamentul (UE) nr. 848/2015, art. 33.

[9] Regulamentul (UE) nr. 848/2015, art. 20.

[10] În acest sens, a se vedea Cauza C‑341/04, Eurofood IFSC (2006), ECR I‑3813, par. 40.

[11] A se vedea Cauza C‑444/07, MG Probud Gdynia sp.zoo.o, ECLI:EU:C:2010:24, concluzionând că „articolele 3, 4, 16, 17 şi 25 trebuie interpretate în sensul că (…) după deschiderea unei proceduri principale de insolvenţă într‑un stat membru, autorităţile competente ale unui alt stat membru, în care nu au fost implicate proceduri secundare de insolvenţă. sunt obligate să recunoască şi să execute toate hotărârile referitoare la procedura principală de insolvenţă şi, prin urmare, nu au dreptul să dispună, în temeiul legislaţiei, sub rezerva motivelor de refuz prevăzute la articolul 25 alineatul (3) şi la articolul 26 din acest regulament, al acelui alt stat membru, măsurile de executare referitoare la bunurile debitorului declarate în stare de insolvabilitate situate pe teritoriul său atunci când legislaţia statului de deschidere a procedurii nu permite acest lucru şi condiţiile în care se aplică articolele 5 şi 10 din regulamentul nu sunt îndeplinite”; http://curia.europa.eu/juris/liste.jsf?language=en&num=C‑444/07.

[12] Cauze discutate în EuRoQuod (Reţeaua naţională de judecători‑coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene), Dosarul de insolvenţă transfrontalieră, ghid online pentru gestionarea aspectelor internaţionale în dosarele de insolvenţă transfrontalieră, elaborat în cadrul Proiectului „Exerciţii practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă şi comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) Proiect co‑finanţat de către Comisia Europeană, Programul în domeniul Justiţiei Civile, http://www.euroquod.ro/dokuwiki/doku.php?id=insolventa.

[13] Deciziile nu au fost publicate, informaţii referitoare la aceste decizii au fost obţinute ca judecător în cadrul Tribunalului Ilfov (am pronunţat una dintre hotărâri). Pentru mai multe informaţii, a se vedea http://portal.just.ro/93/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=9300000000007853&id_inst=93 şi

http://portal.just.ro/93/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=9300000000009865&id_inst=93.

[14] Legislaţie aplicabilă: Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010); Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială.

[15] B. Wessels, Cross Border Insolvency Law, International Instruments and Commentary, Wolters Kluwer, p. 203.

[16] Guide to Enactment of the UNCITRAL Model Law, art. 5.

[17] Regulamentul (CE) nr. 1346/2000, art. 2 lit. b).

[18] B. Wessels, If you’re the IP, I’m the Pifor, la http://bobwessels.nl/wp/wp‑content/uploads/2017/03/2017‑03‑24‑Wessels‑IP‑and‑Pifor.pdf; E. Vaccary, From ‘Liquidators’ to ‘Practitioners in the Field of Restructuring’: Sea Change or Cosmetic Maquillage?, 2017, http://www.ciclresearch.com/from‑liquidators‑to‑practitioners‑in‑the‑field‑of‑restructuring‑sea‑change‑or‑cosmetic‑maquillage.

[19] EU Cross‑Border Insolvency Court‑to‑Court Cooperation Principles Final Public Draft (versiune extinsă); iunie 2014, Echipa proiectului a fost condusă de profesorul Bob Wessels, asistat de profesorii Jan Adriaanse, P. Omar, Jean‑Pierre van der Rest, Bernard Santen, Principle 13 (GP 20), http://www.tri‑leiden.eu/uploads/files/Final_Public_Draft_‑_EU_JudgeCo_Principles.pdf, pp. 56‑57.

[20] EU Cross‑Border Insolvency Court‑to‑Court Cooperation Principles Final Public Draft, op. cit., Principle 13 (GP 20), pp. 56‑57.

[21] European Commission, Proposal for a DIRECTIVE OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL on preventive restructuring frameworks, second chance and measures to increase the efficiency of restructuring, insolvency and discharge procedures and amending Directive 2012/30/EU, 22 noiembrie 2016, COM/2016/0723 final – 2016/0359 (COD), http://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/ EN/TXT/?uri=CELEX:52016PC0723.

[22] Art. 4 din Guide to Enactment of the UNCITRAL Model Law.

[23] UNCITRAL Working Group V, Insolvency Law, Judicial materials on the UNCITRAL Model Law on Cross‑Border Insolvency, A/CN.9/WG.V/WP.97, 39^th session, Vienna, 6‑10 December 2010, p. 7.

[24] Regulamentul (EU) nr. 848/2015, art. 2 pct. 6.

[25] EU Cross‑Border Insolvency Court‑to‑Court Cooperation Principles Final Public Draft, op. cit., Principle 13 (GP 20), pp. 56‑57.

[26] I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 422.

[27] Pentru o analiză amplă, a se vedea EuRoQuod (Reţeaua naţională de judecători‑coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene), Dosarul de insolvenţă transfrontalieră, ghid online pentru gestionarea aspectelor internaţionale în dosarele de insolvenţă transfrontalieră, elaborat în cadrul Proiectului „Exerciţii practice în implementarea instrumentelor de cooperare în materie civilă şi comercială” (JUST/2013/JCUV/AG/4634), proiect co‑finanţat de către Comisia Europeană, Programul în domeniul Justiţiei Civile, http://www.euroquod.ro/dokuwiki/doku.php?id=insolventa.

[28] Pentru detalii, a se vedea M. Comşa, Rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu elemente de extraneitate în România. Raporturile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene – Regulamentul CE nr. 1346/2000, http://unpirbv.ro/documente_seminarii/2_1.doc.

[29] Cauza C‑328/12, Schmid v. Hertel, http://curia.europa.eu/ juris/liste.jsf?language=en&num=C‑328/12.

[30] Legislaţie aplicabilă: Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi notificarea sau comunicarea actelor; Legea nr. 124/2003 pentru aderarea României la Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965.

[31] Pentru detalii, a se vedea EuRoQuod (National Network of Judges acting as court coordinators for EU law), Dosarul de insolvenţă transfrontalieră, ghid online pentru gestionarea aspectelor internaţionale în dosarele de insolvenţă transfrontalieră, în cadrul proiectului „Practical exercises in implementing judicial cooperation in civil and commercial matters” (JUST/2013/JCUV/AG/4634) susţinut de Comisia Europeană (the Specific Programme Civil Justice of the European Union) şi coordonat de Consiliul Superior al Magistraturii din România, http://www.euroquod. ro/dokuwiki/doku.php?id=insolventa.

[32] Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială reglementează drept categorii de asistenţă: comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare; luarea de probe în străinătate; informaţii privind dreptul străin; accesul la justiţie.

[33] Regulamentul (UE) nr. 848/2015, art. 53‑55.

[34] EU Cross‑Border Insolvency Court‑to‑Court Cooperation Principles Final Public Draft (versiune extinsă); iunie 2014, p. 38.

[35] The American Law Institute and UNIDROIT, ALI/UNIDROIT Principles of Transnational Civil Procedure, 2006, http://www.unidroit. org/instruments/transnational‑civil‑procedure.

[36] EU Cross‑Border Insolvency Court‑to‑Court Cooperation Principles Final Public Draft, p. 38.

[37] Ibidem.

[38] Regulamentul (UE) nr. 848/2015, art. 24 şi art. 27.

[39] Pentru detalii, a se vedea site‑ul Ministerului Justiţiei, Cooperarea judiciară internaţională în materie civilă, comercială şi dreptul familiei, http://www.just.ro/despre/cooperarea‑judiciara‑internationala‑in‑materie‑civila‑comerciala‑si‑dreptul‑familiei/.

[40] Art. 16.1, „Accesul la informaţii şi dovezi”, prezintă ideea unor dovezi „relevante” ca fiind „material probatoriu care susţine, contrazice sau slăbeşte o contestaţie de fapt în cauză”, inclusiv „mărturia părţilor şi martorilor, mărturiile experţilor, documentele şi dovezile provenite din inspecţia obiectelor, cercetarea la faţa locului sau, în anumite circumstanţe, din examinarea fizică sau psihică a unei persoane”, în The American Law Institute and UNIDROIT, ALI/UNIDROIT, Principles of Transnational Civil Procedure, 2006, http://www.unidroit.org/instruments/transna tional‑civil‑procedure.

[41] Legislaţie aplicabilă: Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, H.G. nr. 153/1991 privind aderarea României la Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968, şi la Protocolul adiţional la convenţie, semnat la Strasbourg la 15 martie 1978.

[42] Swiss Institute of Comparative Law, The application of foreign law in civil matters in the EU Member States and its Perspective for Future, 2009/JCIV/PR/0005/E4 Part II Empirical Analysis, Lausanne, 11 July, 2011, http://ec.europa.eu/justice/civil/files/foreign_law_ii_en.pdf.

[43] Swiss Institute of Comparative Law, The application of foreign law in civil matters in the EU Member States and its Perspective for Future,
op. cit., pp. 353‑354.