SOCIETĂŢILE DE LEASING – PRIVILEGIAŢII NEVĂZUŢI AI PROCEDURII DE INSOLVENŢĂ
ABSTRACT
While all other contracts are left to the discretion of the judicial administrator, the situation is entirely different when it comes to leasing companies, where the financers have a decisive say regarding the continuation or the termination of the contract, without the debtor, the judicial administrator or the other creditors having a say in the matter.
The option held by leasing companies to terminate contracts endangers the debtorʼs ability to enact a reorganization plan.
Is it fair that the leasing companies receive such privileged treatment? In our opinion, the leasing companies are the Unseen Privileged of the Insolvency Procedure.
KEYWORDS: Insolvency • unconstitutionality of article 123 paragraph 12 • leasing
• reorganization • financer’s option • contract termination • superpriority • restructuring
În procedurile de insolvenţă aflate în derulare, ne lovim din ce în ce mai des de următoarea problemă: imediat după deschiderea procedurii, majoritatea societăţilor de leasing procedează la denunţarea contractelor aflate în derulare, punând astfel debitorii în imposibilitate obiectivă de a‑şi mai îndeplini obiectul de activitate şi afectând din start implementarea oricărui plan de reorganizare.
Şi mai grav este că această denunţare a contractelor de leasing aflate în derulare survine indiferent de stadiul în care s‑ar afla contactul (multe dintre ele fiind aproape ajunse la final) şi chiar în condiţiile în care debitorul este la zi cu plata ratelor – aceasta deoarece, atunci când este reglementată denunţarea contractelor în derulare, Legea nr. 85/2014 nu face distincţie între situaţiile în care există restanţe la plata ratelor şi cele în care ratele sunt achitate la zi.
Concret, deşi aparent art. 123 are în vedere maximizarea averii debitorului supus procedurii, alin. (12) conţine prevederi derogatorii:
„Prin excepţie de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanţatorul nu îşi exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menţinerea contractului, acesta se consideră denunţat la data expirării acestui termen. În cazul care, în acelaşi termen, finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunţe contractul, acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepţionării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract de leasing financiar, contractul considerându‑se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar”.
În concret, a fost sesizată chiar situaţia în care o societate de leasing care făcea parte din acelaşi grup cu o bancă (purtând denumiri similare) a denunţat contractele de leasing pentru utilajele care erau menite să asigure realizarea unor lucrări de construcţie, deşi banca avea în garanţie chiar încasările din contractul de lucrări.Aşadar, în situaţiile în care societăţile de leasing nu puteau să rezilieze contractele de leasing pentru motive culpabile, odată cu deschiderea procedurii de insolvenţă, se creează posibilitatea finanţatorilor de a denunţa unilateral contractele de leasing, fără ca debitorul, administratorul judiciar sau oricare dintre creditori să deţină o protecţie eficientă împotriva acestor practici abuzive.
Desigur, au existat şi hotărâri judecătoreşti curajoase care au analizat notificările de denunţare emise de societăţile de leasing din prisma cauzei care stătea la baza actului juridic unilateral al denunţării şi care au reţinut că, pentru a opera denunţarea, trebuie să existe o cauză licită şi morală, precum şi că, odată deschisă procedura de insolvenţă, societatea de leasing nu poate cere denunţarea contractelor de leasing pentru aceleaşi motive pentru care ar fi putut să ceară rezilierea contractelor înainte de a fi deschisă procedura de insolvenţă. Cu toate acestea, astfel de hotărâri judecătoreşti au fost unele izolate, practica majoritară fiind în sensul că alin. (12) al art. 123 este unul derogatoriu, astfel că simpla manifestare de voinţă a finanţatorului este o condiţie necesară şi suficientă pentru încetarea contractului de leasing.
După cum se poate facil observa, alin. (12) al art. 123 din Legea nr. 85/2014 creează o evidentă discriminare cu privire la denunţarea unui contract în materie civilă între justiţiabili, în funcţie de natura contractului, împărţind părţile contractante în două categorii, respectiv cocontractanţii şi finanţatorul unui contract de leasing financiar.
Debitorul care este parte a unui contract de leasing financiar este lipsit de dreptul de a continua un contract de leasing financiar (chiar şi în condiţiile respectării obligaţiilor sale de plată) dacă finanţatorul său nu este de acord cu menţinerea acestui contract, debitorul aflându‑se astfel în imposibilitatea apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, deşi art. 21 alin. (2) din Constituţie interzice îngrădirea acestui drept prin lege.
Discriminarea creată de textul de lege în discuţie nu se bazează pe nicio cauză obiectivă, ci este efectiv rezultatul hazardului ce ţine de hotărârea finanţatorului, şi nu de clauzele contractuale încheiate.
Favorizarea finanţatorului dintr‑un contract de leasing financiar nu poate constitui un motiv obiectiv pentru crearea, în materia insolvenţei, a unei situaţii mai grave pentru cocontractanţii finanţatorului decât aceştia ar fi avut‑o în circuitul juridic normal, în condiţiile în care se acceptă în mod tradiţional faptul că „denunţarea” contractelor în derulare constituie o facilitate pentru debitorul insolvent, menită a‑l proteja de contracte oneroase. Constituţia garantează prin dispoziţiile art. 124
alin. (2) că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Din păcate, art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 anulează unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiabilului în faţa legii. Mai mult, raportat la poziţionarea debitorului insolvent, considerăm că toţi cocontractanţii debitorului ar trebui să aibă acelaşi tratament juridic, fără nicio diferenţiere.
Prin favorizarea unui anume tip de cocontractant (respectiv o societate de leasing), legea ajunge să discrimineze persoanele aflate în situaţii analoge (similare), fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, fiind astfel încălcate dispoziţiile din Constituţie cuprinse în art. 16, privind egalitatea în drepturi, şi art. 21, privind accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, şi art. 14, privind interzicerea discriminării, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Lipsa oricărui drept de menţinere a unui contract de leasing financiar din partea debitorului şi a administratorului judiciar – chiar şi în condiţiile în care contractul este integral respectat – echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic.
Prin alin. (12) al art. 123, legiuitorul recunoaşte, în mod explicit, că numai o societate de leasing poate să denunţe un contract aflat în derulare la data deschiderii procedurii chiar dacă debitorul şi administratorul judiciar şi‑au exprimat intenţia de continuare a unui contract şi, inclusiv, de asumare a unor obligaţii de plată stabilite prin contract.
Împrejurarea că societăţile de leasing au un tratament preferenţial este cu atât mai evidentă cu cât, în cadrul aceluiaşi art. 123, mai exact la alin. (6), este reglementată situaţia celorlalţi cocontractanţi ai debitorului – vânzători care au reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării –, ocazie cu care se poate constata că aceştia din urmă nu au niciun drept de opţiune cu privire la contractele încheiate cu debitorul, acestea fiind menţinute ex lege.
Aşadar, cocontractanţii a căror situaţie juridică este reglementată de alin. (6) sunt chiar într‑o antiteză evidentă cu societăţile de leasing, acestea din urmă fiind beneficiarele unui regim privilegiat nevăzut ai procedurii de insolvenţă.
Împărţirea unor cocontractanţi ai unui debitor în două categorii, respectiv cocontractanţii „generali” – bănci, proprietari de imobile, salariaţi etc. – şi cocontractantul finanţator al unui leasing financiar, conduce la clasificarea creditorilor şi a cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante şi mai puţin importante, cu drepturi speciale sau cu drepturi generale, ceea ce reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată. Caracterul echilibrat al tratamentului oferit unei probleme de drept nu poate fi niciodată evaluat în funcţie de obiectul de activitate al cocontractanului, ci de poziţionarea acestuia în procedura de insolvenţă, de esenţa sa egalitară şi concursuală. Prin reglementările pe care le adoptă, statul trebuie să asigure o protecţie egală drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, neputându‑se susţine ideea că această protecţie se va activa numai faţă de anumiţi cocontractanţi.
Prin articolul de lege în discuţie, legiuitorul a creat discriminări între creditorii cocontractanţi, debitorul fiind tratat diferit în obligaţiile sale contractuale.
Un alt exemplu care merită a fi menţionat este cel al finanţărilor nerambursabile, ipoteză în care debitorul este încurajat sau chiar obligat să îşi continue activitatea pentru perioada prevăzută în contractul de finanţare, continuarea activităţii în insolvenţă sau reorganizare protejându‑l pe debitor de orice consecinţe nefaste, în timp ce derogarea instituită în favoarea societăţilor de leasing are un efect diametral opus, de descurajare sau chiar de împiedicare a debitorului de a‑şi continua lucrările şi celelalte activităţi pe care le are în derulare.
De altfel, pornind de la justificările de mai sus, a fost sesizată Curtea Constituţională a României, pentru o analiză asupra caracterului neconstituţional al reglementării cuprinse în alin. (12) al art. 123 din Legea nr. 85/2014.
Cu titlu de concluzie:
Opţiunea finanţatorului, care apare ca o condiţie pur potestativă de continuare a contractului de leasing (depinzând doar de voinţa societăţii de leasing), poate afecta substanţial atât şansele de reorganizare, cât şi posibilitatea celorlalţi creditori de a‑şi satisface creanţele. De aceea, noi apreciem că, de lege ferenda, art. 123 ar trebui să fie scindat în două părţi: una care să fie aplicabilă debitorilor aflaţi în perioada de observaţie, etapă de business as usual, în care climatul trebuie să fie unul propice pentru implementarea unui plan de reorganizare, şi o altă parte a acestui articol (respectiv cea privitoare la contractele de leasing aflate în derulare) ar trebui să fie mutată în capitolul destinat etapei de faliment, caz în care recuperarea bunurilor de către finanţatorii din contractele de leasing nu ar mai putea să aibă aceeaşi influenţă covârşitoare asupra evoluţiei debitorului.