CORELAREA MĂSURII PREVENTIVE A INTERZICERII UNOR OPERAŢIUNI PATRIMONIALE CU REGIMUL PERSOANEI JURIDICE AFLATE ÎN PROCEDURA INSOLVENŢEI

ABSTRACT

Both the criminal procedure and the insolvency procedure constitute two procedural frameworks that, in appearance, do not intertwine. However, can there be matters whose provisions do not combine even in the farthest corners and whose provisions enjoy a total and implacable interdependence, under Romanian Law?

Regarding the criminal proceedings and the insolvency procedure, at least, these two not only presuppose, in their content, antagonistic regulations of the same situations, but they also create the premises for a real competition of legal strength between the judge of a criminal case and that of an insolvency and companies court judge.

In any procedural framework, the court plays the role of the highest of authorities. What happens if, when, through the combination of two such frameworks, their participants will be faced with enforcing judgments which are mutually antithetic.

This paper proposes treating the legal differences in both matters and, at the same time, presents solutions regarding examining legal provisions against the others.

KEYWORDS: preventive measures in insolvency proceedings • Criminal proceedings and insolvency proceedings • the application of art. 493 of the Criminal Procedure Code to an insolvent legal person • criminal and insolvency • preventive measures and the insolvent legal person • preventive measures applicable to legal persons

• 1. Sfera de aplicare

Potrivit art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., în cursul procesului penal organele judiciare avizate pot lua împotriva suspectului sau inculpatului persoană juridică anumite măsuri preventive, prin care se interzice desfăşurarea „unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena dimi­nuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice”.

Cu ocazia analizei acestei măsuri preventive, trebuie remarcată o legătură a sa cu celelalte măsuri prevăzute în cadrul art. 493 alin. (1) C. pr. pen., prezentând relevanţă în studiul de faţă, şi anume: „interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice” [lit. a)]; „interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale” [lit. b)]; „interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar” [lit. d)].

Astfel, chiar în literatura juridică de specialitate^[i] s‑a arătat că, în cadrul art. 493 alin. (1) lit. c): „Sunt incluse, aşadar, în această măsură preventivă, interzicerea opera­ţiunilor precum divizarea, fuziunea, reducerea capitalului social etc. ori constituirea de garanţii asupra bunurilor persoanei juridice”.

Deşi respectiva afirmaţie indică o suprapunere a textelor normative, ea rămâne totuşi corectă şi pertinentă, întrucât între sintagma „operaţiune patrimonială” şi „act juridic patrimonial” există o relaţie de sinonimie.

Conform definiţiei doctrinare^[ii] a actului juridic, „prin act juridic se înţelege manifestarea de voinţă sau, după caz, acordul de voinţe făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport juridic civil concret”.

Totuşi, se poate remarca faptul că suprapunerea dintre tezele aferente lit. b) şi lit. c) ale art. 493Astfel, următorul aspect ce este constatat este faptul că o asemenea operaţiune patrimonială nu este nimic altceva decât un act juridic patrimonial; ca atare, operaţiunea patrimonială, în sine, va fi reali­zată prin intermediul unui act juridic patrimonial.

alin. (1) C. pr. pen. nu este una perfectă, din moment ce: (i) prima permite atât suspendarea, cât şi inter­zicerea, iar cea de‑a doua permite doar interzicerea unor operaţiuni; (ii) lit. b) conferă prerogativa interzicerii sau suspendării unei enumerări limitative de acte (fuziune, divizare şi reducere capital social), iar (iii) lit. c) interzice, virtual, orice act patrimonial, dacă acesta ar fi de natură a „antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice”. De asemenea, este de observat faptul că
lit. c) a textului normativ „acoperă” una dintre lacunele de redactare ale lit. b), şi anume aceea a posibilităţii interzicerii transformării persoanei juridice.

Iată deci că anumite deficienţe în reglementarea textului legal de la art. 493 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. nu sunt remediate doar de prevederile lit. a), ci şi de cele ale lit. c). În plus, privitor la art. 493 alin. (1)
lit. c) C. pr. pen., constatăm că, practic, ceea ce le este permis judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată este facultatea de a interzice persoanei juridice încheierea unor acte juridice specifice, care ar putea fi de natură să diminueze garanţia solvabilităţii sale.

• 2. Regimul anterior deschiderii procedurii insolvenţei al măsurii interzicerii unor operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice

În acest caz, apreciem că măsura preventivă în discuţie trebuie să cunoască un regim distinct, în funcţie de criteriul instituirii sale anterior deschiderii procedurii de insolvenţă a suspectului sau inculpatului ori ulterior acestui moment.

Astfel, în cadrul temporal anterior deschiderii procedurii, poate fi formulată întrebarea justificată dacă organul judiciar este şi dator să prevină intrarea persoanei juridice în pro­cedura insolvenţei sau are doar facultatea de a interzice anumite acte, în măsura în care aceste restricţii prilejuiesc buna desfăşurare a procesului penal. Respectiv, judecătorul poate dispune interzicerea încheierii anumitor acte dacă acestea nu afectează buna desfăşurare a procesului penal, dar sunt de natură a crea premisele deschiderii procedurii de insolvenţă pentru persoana juridică?

La o primă analiză, s‑ar putea susţine că întrebarea nu este pertinentă, întrucât deschiderea procedurii insolvenţei, pentru suspectul sau inculpatul persoană juridică, contra­vine, oricum, bunei desfăşurări a procesului penal.

În realitate, acest raţionament este eronat, iar întrebarea ridicată rămâne cât se poate de pertinentă. Componenta ana­lizată se situează în perioada anterioară deschiderii proce­durii insolvenţei, adică într‑un moment în care societatea îşi desfăşoară activitatea economică în parametri normali şi când actele, a căror încheiere este uzuală pentru desfăşurarea obiectului de activitate, pot avea sau nu o eficienţă econo­mică, aspect ce va influenţa în mod direct dimensiunea activului patrimo­nial, pentru diferite durate de timp.

Mai mult, aspectul calităţii decizionale în desfăşurarea obiectului de activitate al persoanei juridice nu interesează cauza penală şi, din acest motiv, nu este tocmai facil de determinat pentru organul judiciar.

Într‑o asemenea situaţie, se ridică întrebarea dacă pot judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată să ia decizii de oportunitate pentru a preveni apariţia stării de insolvenţă ori prerogativa acestora se rezumă doar la interzicerea unuia sau a mai multor acte care s‑ar putea încadra în calificarea unui caracter prejudiciabil pentru starea economică a persoanei juridice.

Opinia noastră este în sensul că organul judiciar ar putea lua astfel de hotărâri de oportu­nitate cu privire la activitatea econo­mică a societăţii suspecte sau inculpate, pentru că, în realitate, întreaga activitate economică a persoanei juridice este constituită din decizii de oportunitate, iar, pe cale de consecinţă, organul judiciar nu are de ales decât să intervină în astfel de decizii, deoarece acestea sunt singurele existente.

Desigur, trebuie subliniat, în acest punct al analizei, că, în viziunea supusă dezbaterii, se au în vedere strict actele economice încheiate în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice şi doar cu privire la acestea susţinem că pot fi decizii de oportunitate.

De asemenea, trebuie remarcată şi existenţa posibilităţii persoanei juridice de a încheia acte care excedează obiectului său de activitate, cum sunt, spre exemplu, actele de donaţie cu caracter filantropic, care au un caracter vădit diminuator al activului patrimoniului, însă acest gen de acte, situate în afara obiectului de activitate al persoanei juridice, nu sunt condiţionate de obţinerea de efecte lucrative, cum sunt actele încheiate în vederea realizării obiectului de activitate, astfel încât, în privinţa lor, nu se mai pune problema intervenţiei organului judiciar în decizii de oportunitate.

Concluzionând, considerăm că organele judiciare nu au o responsabilitate, în sensul supravegherii ca persoana juridică să nu ajungă eligibilă pentru procedura insolvenţei, prin luarea măsurii preventive reglementate de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., ci scopul luării acestei măsuri se rezumă la asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, scop realizat prin sustenabilitatea solvabilităţii suspectului sau inculpatului persoană juridică.

Fireşte, textul legal cuprinde prevederea „operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena (…) insolvenţa persoanei juridice”, dar considerăm că, în realitate, interpretarea acestei norme ratio legis trebuie făcută, mai degrabă, în sensul împiedicării persoanei juridice de a intra într‑o stare de insolvabilitate, iar nu neapărat de insolvenţă.

Rezultă astfel că, din punctul de vedere strict al posibilităţii luării acestei măsuri preventive, pentru organul judiciar este „inexistent” aspectul dacă măsura luată este sau nu este de natură să afecteze în mod deosebit de grav activitatea economică a societăţii.

În plus, trebuie avut în vedere că instituirea unei măsuri preventive, prin care se menţin forţat bunuri în patrimoniul societăţii, fapt de natură a conduce la imposibilitatea desfăşurării obiectului său de activitate, cu rezultatul blocajului financiar al persoanei juridice, nu ar fi în acord cu principiile proporţionalităţii, echităţii şi bunei‑credinţe^[iv], câtă vreme permiterea desfăşurării neîngrădite a activităţii economice ar constitui o garanţie la fel de verosimilă a solvabilităţii.Important este, în orice caz, ca organul judi­ciar să aibă în vedere circumstanţierea textului normativ, astfel cum aceasta a fost argumentată în cadrul Deciziei nr. 19/2016 a Curţii Constituţionale a României^[iii]: „Curtea constată că sintagma «susceptibile de a antrena» are în vedere atât predispoziţia, cât şi capacitatea unor operaţiuni patrimoniale de a duce la diminuarea activului patrimonial sau la insolvenţa persoanei juridice. Prin urmare, legea circumstanţiază în termeni lipsiţi de echivoc care anume operaţiuni pot fi interzise, întrucât nu toate operaţiunile patrimoniale duc în mod obiectiv la diminuare, unele dintre acestea având drept consecinţă, dimpotrivă, majorarea activului patrimonial al persoanei juridice”.

În literatura juridică^[v] s‑a considerat că: „(…) impo­sibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării, bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun, în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului (…) valoare patrimonială protejată pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie”.

• 3. Regimul ulterior deschiderii procedurii insolvenţei al măsurii interzicerii unor operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial

După cum am arătat anterior, măsura preventivă a interzicerii încheierii anumitor acte de natură a diminua activul patrimonial sau a atrage starea de insolvenţă a persoanei juridice se bucură de o posibilitate de instituire virtual nelimitată, ponderată însă de limitele unor decizii de oportunitate economică rezonabile, în acord cu respectarea principiilor de proporţionalitate, echitate şi bună‑credinţă. Cu toate acestea, mai poate măsura în discuţie să fie dispusă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei?

Opinăm că la această întrebare două răspunsuri pot fi conturate:

Ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, măsura preventivă consacrată de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. nu mai poate fi instituită pentru actele de natură a atrage starea de insolvenţă a debitorului, întrucât, fireşte, debitorul se află deja în cadrul acelei proceduri.

Nu la fel de simplu este şi răspunsul privitor la posi­bilitatea interzicerii încheierii anumitor acte juridice de natură a prilejui diminuarea activului patrimonial, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, în temeiul art. 493
alin. (1) lit. c) C. pr. pen., pentru că apar anumite nuanţe în analiză.

Răspunsul care urmează a fi argumentat are în vedere şi Decizia RIL nr. 18/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie la data de 7 septembrie 2020^[vi], care, în raport de interpretarea şi aplicarea art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., a stabilit că: „interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă”.

Raportat la cele trei opinii conturate în Memoriul Procurorului General la momentul iniţierii acestui recurs în interesul legii^[vii], soluţia pronunţată de Înalta Curte a îmbrăţişat a treia opinie, care era fundamentată pe următoarele premise^[viii]: „(…) s‑a pornit de la specificul procedurii de insolvenţă care nu este o cerere/acţiune judiciară, ci un ansamblu de cereri, acte şi operaţiuni, colectivă (concursuală), unitară, generală, îndreptată împotriva debitorului care se află în insolvenţă, având ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activităţii sale sau lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment. Deschiderea procedurii insolvenţei nu conduce automat la dizolvare sau lichidare decât în situaţia în care există o procedură de faliment. Insolvenţa reprezintă o procedură judiciară, având ca scop, printre altele, şi redresarea persoanei juridice, în vederea continuării activităţii. Or, prin luarea măsurii preventive prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt interzise doar închiderea procedurii de insolvenţă prin dizolvarea persoanei juridice şi radierea acesteia, precum şi măsurile de lichidare a averii sale”.

Plecând de la reperele evidenţiate mai sus, rezultă că răspunsul este în sensul că această măsură poate fi luată, teoretic, în continuare, întrucât incompatibilitatea cu materia insolvenţei a fost stabilită doar la nivelul procedurii de faliment (lichidare), dar tocmai acest aspect generează caracterul complex al problemei pe care o sesizăm.

Ipoteza în care ne situăm, persoana juridică având statutul de actor în două cadre procesuale distincte, va genera următoarea întrebare, cu deosebite implicaţii practice: Ce se va întâmpla cu un act juridic, încheiat de debitoare, faţă de care organul judiciar din procesul penal dispune într‑un fel, prin măsura preventivă reglementată de art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., iar administratorul judiciar sau judecătorul‑sindic, în procedura insolvenţei, dispune asupra aceluiaşi act juridic într‑un sens diametral opus?

Considerăm că, în această situaţie, problema parcurge o soluţionare diferită, după cum încheierea organului judiciar de instituire a măsurii preventive vine în contradictoriu cu dispoziţia administratorului judiciar sau în contradictoriu cu hotărârea (lato sensu) judecătorului‑sindic.

În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată consideră necesar să interzică încheierea unui act pe care administratorul judiciar îl califică ca fiind necesar, consi­derăm că prevalează măsura preventivă, în virtutea forţei obligatorii a hotărârilor judecătoreşti, consacrată de art. 435 C. pr. civ.^[ix].

O asemenea situaţie va da naştere unei pro­bleme deosebit de interesante, întrucât ar prilejui crearea premiselor pentru confruntarea a două hotărâri judecătoreşti contradictorii, din materii diferite. Acelaşi rezultat îl vom obţine şi în cazul instituirii prin încheiere a măsurii preventive reglementate la art. 493 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. faţă de acte juridice cu privire la care judecătorul‑sindic dispune, tot prin hotărâre judecătorească, în sensul încheierii lor.Totuşi, potrivit specificului procedurii insolvenţei, nu sunt puţine situaţiile în care administratorul judiciar acţio­nează conform dispoziţiilor stabilite de către judecătorul‑sindic prin încheiere, după cum prevede art. 58 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind proce­durile de prevenire a insolvenţei şi de insol­venţă^[x].

Este adevărat şi faptul că o altă discuţie care se poate naşte este cea în privinţa identităţii sau nu a cauzei acţiunii în sine, adică între cauza iniţierii măsurii preventive în materie penală şi cea aferentă deciziei practicianului/hotărârii judecătorului‑sindic, în materia insolvenţei, pe care o vom analiza în continuare infra.

Astfel, problema care se ridică constă în stabilirea prevalenţei juridice între cele două hotărâri.

• 4. Remediul căii extraordinare de atac

Cu privire la această problematică, considerăm că situaţiei i se poate găsi o rezolvare prin pronunţarea unei alte hotărâri judecătoreşti – în concret, prin apelarea la instituţia revizuirii.

În încercarea de a soluţiona astfel respectiva situaţie, trebuie stabilit, în primul rând, care text legal se aplică, respectiv dacă sunt incidente prevederile art. 452‑466
C. pr. pen. sau ale art. 509‑513 C. pr. civ.

Având în vedere că dispoziţiile legii procesual penale cu privire la revizuire nu sunt aplicabile şi procedurii insolvenţei, apreciem că, în prezenta situaţie, soluţionarea procedurii de revizuire va fi reglementată de prevederile Codului de procedură civilă.

Astfel, conform prevederilor art. 509 C. pr. civ., con­diţiile pe care două hotărâri trebuie să le îndeplinească pentru supunerea lor căii extraordinare de atac a revizuirii sunt: hotărârile să fie definitive, hotărârile să fie contradictorii, hotărârile să fi fost pronunţate în procese diferite, să se ceară anularea celei de‑a doua hotărâri, în întregul său ori în parte, care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi.

Opinăm că atât încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, cât şi încheierea pronunţată de judecătorul‑sindic îndeplinesc pe deplin condiţiile anterior enumerate.

Astfel, în ceea ce priveşte încheierea pronunţată în procesul penal, aceasta cunoaşte două posibile momente ale definitivării: fie la data soluţionării contestaţiilor formulate împotriva încheierii, fie la data expirării termenului de contestaţie de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi sau de la comunicare pentru persoana juridică lipsă, potrivit art. 493 alin. (7) C. pr. pen.

În legătură cu încheierea pronunţată de către judecătorul‑sindic, trebuie avute în vedere tot două momente la care aceasta poate căpăta caracter definitiv, respectiv fie la data soluţionării căilor de atac ce pot fi intentate împotriva încheierii, fie la data expirării termenului de apel de 7 zile de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă a hotărârii, conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014^[xi].

Privitor la următoarele două condiţii enunţate, care trebuie îndeplinite, suntem de părere că acestea nu comportă discuţii, întrucât contradictorialitatea şi pronunţarea lor în două cadre procesuale distincte sunt fără putinţă de tăgadă.

În final, raportat la ultima condiţie, soli­citarea prin cererea de revizuire a anulării celei de‑a doua hotărâri, în tot sau în parte, care s‑a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, apreciem că, încă de la enunţarea sa, este facil de determinat care dintre cele două hotărâri va prevala celeilalte, şi anume aceea care a dobândit autoritatea de lucru judecat cea dintâi.

Desigur, o asemenea soluţionare a problemei poate aduce şi mai departe dezbateri şi suportă, totodată, şi argumente atât favorabile, cât şi împotriva sa.

Un astfel de aspect care poate fi adus în dezbatere, astfel cum evidenţiam supra, ar fi cel al identităţii de cauză juridică^[xii]. În acest sens, cauza acţiunii măsurii preventive, în sensul „justificării pretenţiei promovate în justiţie”, ar putea fi înţeleasă din prisma considerentelor Deciziei nr. 139/2016 a Curţii Constituţionale a României: „(…) scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi” (par. 39).

Pe de altă parte, cauza măsurii dispuse prin încheierea judecătorului‑sindic poate avea în vedere principiul de maximizare a averii debitorului, principiu de referinţă în materia insolvenţei. În acest context, cele două cauze diferă, însă, paradoxal, tărâmul pe care se intersectează este unul comun: conservarea patrimoniului unui subiect de drept („evitarea pierderilor”), chiar dacă acesta se află în insolvenţă. În plus, trebuie avut în vedere şi faptul că administratorul judiciar, acţionând ca mandatar al justiţiei, ar trebui, prin definiţie, să respecte acest principiu, la acest nivel putând chiar admite faptul că interesul în conservarea patrimoniului debitorului insolvent este şi trebuie să fie acelaşi cu cel al organului judiciar din materie penală.

Totuşi, considerăm că nu poate exista în domeniul juridic o soluţionare cu caracter de noutate a unei probleme controversate care să nu întâmpine scepticism la începutul aplicării sale. Aşa încât, prin urmare, discuţii viitoare, împreună cu argumente pro şi contra, pot fi ocazionate de orice soluţionare, nu doar a prezentei speţe, ci a oricărei probleme complexe care se va fi ivit în practica judiciară.

Având în vedere toate cele mai sus enunţate, suntem totuşi de părere că soluţia propusă constituie răul cel mai mic, deoarece rezolvarea problematicii în sensul în care doar una dintre cele două hotărâri să prevaleze celeilalte, indiferent de situaţie, având în vedere doar criteriul materiei în care a fost pronunţată, ar păstra o doză de subiectivism. În realitate, nu putem aprecia procesul penal sau procedura insolvenţei ca având un caracter „mai important” şi, pe acest considerent, una dintre acestea să primeze, pentru că, desigur, opiniile practicienilor în domeniu vor diferi, cel mai probabil, în funcţie de specializarea fiecăruia.

Note

[i] A se vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 325.

[ii] A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu. Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2012,
p. 109.

[iii] Publicată în M. Of. nr. 350 din 6 mai 2016, par. 41.

[iv] În acest sens, a se vedea CEDO, dec. din 23 februarie 1995, în Cauza Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH c. Olandei.

[v] M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, p. 1992.

[vi] Minuta acestei decizii este disponibilă la: https://www.universul juridic.ro/decizia-iccj-complet-ril-nr-18-2020-comunicat-art-493-alin-1-lit -a-din-codul-de-procedura-penala. La momentul publicării acestui studiu, nu este încă disponibilă motivarea Deciziei Înaltei Curți.

[vii] Disponibil la: http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncluded File?id=21427.

[viii] Disponibil la: https://www.legal-land.ro/ril-promovat-vizand-interpretarea-art-493-alin-1-lit-cpp.

[ix] „Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora”.

[x] „Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuții în afara celor prevăzute la
alin. (1), cu excepția celor prevăzute de lege în competența exclusivă a acestuia”.

[xi] „Termenul de apel este de 7 zile de la pronunțarea hotărârii, realizată prin publicarea în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel (…)”.

[xii] Asupra conceptului juridic de cauză, doctrina juridică a subliniat complexitatea poziționării în cadrul raportului juridic de drept procesual: „Determinarea conceptului de cauză întâmpină uneori serioase dificultăți doctrinare și practice”. În acest sens, a se vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 568.