Creanţele curente şi creanţele istorice. Un alt fel de comparaţie

Am încercat să supun atenţiei şi discuţiilor o ches­tiune care, deşi în aparenţă nu prezintă o structură complexă, în practică a favorizat numeroase discuţii în instanţă şi numeroase confuzii în înţelegerea sau acceptarea de către părţi a drepturilor pe care le deţin, dar mai ales întinderea acestora.

În principiu, subiectul este dezvoltat pe o simplă catalogare a creanţelor din cadrul unei proceduri de insol­venţă şi a deţinătorilor acestora (creditorii) în funcţie de un singur criteriu.

Acest criteriu este TIMPUL. Mai exact, MO­MENTUL la care se nasc drepturile de creanţă în funcţie de un singur moment esenţial: deschiderea procedurii.

Mergând mai departe şi aplicând aceste elemente simple, obţinem o împărţire dihotomică a creanţelor şi creditorilor. În mod firesc, acestea se clasifica astfel:

1. Creanţe născute înainte de deschiderea procedurii, numite şi creanţe istorice. Evident, legea clasifică aceste creanţe istorice în alte nouă categorii (art. 161 din Legea
   nr. 85/2014), dar aceasta nu face obiectul cercetării noastre.

În mod obligatoriu, deţinătorul unor creanţe este prin puterea Legii nr. 85/2014 ceea ce la art. 5 pct. 19 se defineşte foarte clar: „creditor îndreptăţit să participe la procedură”:

„Creditor îndreptăţit să participe la procedură este acel titular al unui drept de creanţă asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează ca urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite succesiv în procedură, precum şi prin închiderea procedurii; au calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului.”

2. Creanţele născute după deschiderea procedurii, cunoscute drept „creanţe curente”. Particularitatea acestora este dată de faptul că – în condiţii ideale – ele se achită în termenul special de 60 de zile.

Deţinătorul acestor creanţe este catalogat ca creditor curent, deşi din punctul nostru de vedere, o titulatură mai fericită ar trebui să fie de „furnizor/partener comercial al debitorului insolvent”. Să rămânem totuşi cu „creditorul curent”, propunerea fiind aceea de a‑i acordă atenţie în comparaţie directă cu „creditorul istoric”.

Creanţele istorice şi creditorii istorici

Creanţele istorice sunt acceptate la masa credală după ce în cadrul procedurii se verifică (de către practicianul în insolvenţă şi – dacă e cazul – de către instanţă) întrunirea cumulativă a condiţiilor de a fi certe, lichide şi exigibile. Acceptarea la masa credală se materializează prin înscrierea acestora în Tabelul obligaţiilor, în cuprinsul cărora ele se clasifică pe categoriile stabilite de lege. Inte­resantă este situaţia specială acordată creanţelor garantate care se înscriu diferenţiat în funcţie de valoarea evaluată a garanţiei.

Creditorii istorici se diferenţiază la rândul lor pe di­verse criterii (creanţe garantate sau negarantate, bugetare, chirografare etc.), dar în lumina prezentei discuţii, ei compun corpul creditorilor istorici.

Astfel, creditorii istorici au o suită de drepturi ce decurg din însăşi definirea lor de către legea insolvenţei. Ei sunt participanţi la procedură.

Participarea la procedură are următoarele caracte­ristici:

1. Actele de „participare” la procedură se circumscriu scopului procedurii (art. 2 din Legea nr. 85/214 – aco­perirea pasivului debitoarei) şi se vor subsuma întot­deauna naturii procedurii de insolvenţă, mai cu seamă aspectelor colective şi concursuale ale acesteia. Mai exact, creditorii participanţi la procedură acţionează (la modul ideal/teoretic) în primul rând pentru ca desfă­şurarea procedurii să găsească soluţia optimă de a‑şi realiza scopul şi apoi, în subsidiar, realizarea propriului drept de creanţă. Perspectiva legiuitorului în această materie este aceea că binele colectiv este superior binelui individual. În egală măsură, aceasta este dublată de perspectiva unei onestităţi a creditorilor. Mecanismele specifice procedurii exemplifică şi întăresc această perspectivă, deşi rămâne o perspectivă teoretică. Exem­plul cel mai clar, dar şi cel mai friabil din punctul de vedere al unei conduite oneste este votul planului de reorganizare: adunarea creditorilor votează ca totalul creditorilor „să ia mai puţin”, în acest fel consolidându‑se probabilitatea de „a lua totuşi ceva” (special precizăm în paranteză faptul că practica a demonstrat că interesul individual poate ajunge până la stadiul în care natura colectivă să fie complet ignorată).
2. Un creditor istoric participă la procedură – exercită drepturile proprii creditorilor istorici – astfel:

– Formulează cereri cu privire la aspecte relevante în cadrul procedurii;

– Formulează contestaţii (la creanţe; la măsurile luate de administratorul judiciar; la votul consemnat în Adunarea creditorilor şi în Comitetul creditorilor);

– Votează principalele măsuri luate în cursul proce­durii;

– Votează planul de reorganizare al activităţii debito­rului;

– Votează trecerea la procedura de faliment.

3. Ca urmare a participării la procedură, un creditor se îndestulează în limitele şi în proporţia atingerii scopului procedurii. Mai exact, el se îndestulează în conformitate cu algoritmul anume prevăzut de lege care constă în combinarea criteriilor: categorie de creanţă ce conferă rang de prioritate (între creditorii istorici) şi cuantumul procentual din categorie.

Creanţele curente şi creditorii curenţi

Creanţele curente NU se înscriu la masa credală. Legiuitorul precizează acest aspect în clar, arătând faptul că nu este necesară această înscriere câtă vreme aceste creanţe se nasc şi se sting în timpul procedurii. Înscrierea în orice formă la masa credală ar putea crea confuzii importante. Creanţele curente se achită în conformitate cu documentele din care rezultă.

Prin însăşi natura lor, creanţele curente apar ca urmare a unei continuări a activităţii comerciale a debito­rului după data deschiderii procedurii de insolvenţă. În consecinţă, în logica insolvenţei, creanţele curente repre­zintă costuri cu continuarea părţii productive aparţinând unei societăţi comerciale supuse insolvenţei şi în mod firesc se nasc ca având un regim prioritar. Acest regim prioritar se păstrează chiar şi după deschiderea fali­mentului, acesta decurgând din perspectiva că un creditor curent a „ajutat” un debitor aflat în insolvenţă, iar acest ajutor trebuie în mod obligatoriu compensat în caz de faliment.

Astfel, creditorul curent devine participant la proce­dură numai după data deschiderii procedurii de faliment.

Pornind de la mecanismul sau efectul prezentat mai sus, ne apropiem de afirmaţia centrală pentru prezenta comparaţie: creditorul curent NU este creditor participant la procedură. Bineînţeles, mulţi dintre dumneavoastră, practicieni cu experienţă în domeniu, nu vor fi impre­sionaţi de această afirmaţie. Nici nu aţi avea motive să fiţi, câtă vreme operaţi cu toate instituţiile insolvenţei în fiecare zi. Totuşi, am considerat necesar să subliniem această rea­li­tate. Nu atât pentru dumneavoastră, cât pentru foarte mulţi dintre participanţii la procedură, care, încadrându‑se fie în una, fie în cealaltă dintre categoriile analizate aici, încercă să speculeze unele confuzii ce pot apărea în practică.

Deci, creditorul curent nu participă la procedură. Înainte de asta, el obţine calitatea de creditor curent, fie prin acceptarea creanţei sale de către debitoarea în insolvenţă/de către administratorul judiciar, fie prin admiterea de către instanţă a unei cereri de plată formu­lată de către creditor.

Este şi normal ca legea să nu îi confere acestuia un regim similar cu acela al creditorului „istoric”, câtă vreme acesta se îndestulează EXCLUSIV din desfăşurarea activităţii curente a debitoarei.

Pentru creditorul curent, faptul că partenerul său comercial este o societate aflată în insolvenţă nu are nicio relevanţă. Desfăşurarea raportului juridic dintre un creditor curent şi debitor în insolvenţă are loc în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi termene dacă aceasta s‑ar desfăşura între două societăţi/comercianţi normali – în funcţiune.

Prin urmare, creditorul curent NU se poate manifesta în planul procedurii precum un creditor istoric pe tot parcursul primelor faze ale procedurii. Mai mult, el nu are motive/nu justifică un interes legitim pentru a avea o implicare mai adâncă în desfăşurarea procedurii de insolvenţă. În egală măsură, unui creditor curent nu i se poate opune natura colectivă şi concursuală a acesteia.

Dacă creditorul istoric are o paletă mai amplă de drepturi, drepturile creditorului curent în cadrul procedurii de insolvenţă sunt limitate. Acestea sunt:

1. a) Dreptul de a fi îndestulat imediat (în cadrul acti­vităţii curente a debitoarei) în conformitate cu docu­mentele pe care îşi întemeiază creanţa;
2. b) Dreptul de a cere deschiderea procedurii de faliment – dacă în termen de 30 de zile de la scadenţă creanţei sale (curente) nu primeşte banii.

El nu are niciunul dintre drepturile creditorul îndrep­tăţit să participe la procedura insolvenţei, drept pentru care nu are calitate procesuală activă de a formula alte cereri.

Formularea Cererii de deschidere a falimentului – singura cerere din arsenalul creditorului curent

Se identifică specific situaţia în care neefectuarea plăţii creanţei născute în cursul procedurii de insolvenţă în termen de 60 de zile de la scadenţă, cu condiţia să fi fost recunoscută existenţa şi exigibilitatea acesteia de către practicianul în insolvenţă în cadrul cererii de plată sau prin hotărâre judecătorească pronunţată de judecă­to­rul‑sindic care soluţionează contestaţia împotriva refuzului, îndrep­tă­ţeşte creditorul respectiv să solicite trecerea la procedura de faliment. Cererea de trecere la procedura de faliment for­mulată în aceste condiţii urmează regulile şi criteriile impuse de lege la definirea cererilor de deschidere a procedurii de insolvenţă – depăşirea valorii‑prag minime de 40.000 lei. Această dispoziţie este valabilă atât pentru ipoteza formulării cererii de trecere la faliment în perioada de observaţie, cât şi pentru cea a formulării cererii de trecere la faliment în perioada de reorganizare (ipoteza derulării defectuoase a unui plan de reorganizare).

În loc de concluzii

Am considerat ca fiind foarte utilă realizarea unei discuţii pornind de la ierarhizarea creditorilor după crite­riul

timpului. Clarificările aduse de o astfel de comparaţie aduc un plus de perspectivă în practica insolvenţei, tocmai pentru că se întâlnesc multe situaţii în care unii creditori curenţi emulează aparenţa de creditor îndreptăţit să participe la procedură şi viceversa şi, deşi soluţia firească poate părea simplă (excepţia lipsei calităţii procesuale active), aceasta se poate ascunde în spatele complexităţii unor raporturi juridice ample.

Am avut o deosebită satisfacţie să constat faptul că această temă a generat un viu interes în cadrul eveni­mentului INSOL de la Bucureşti. Interesul manifestat de invitaţii din Europa s‑a dovedit foarte viu şi în acelaşi timp sincer, tocmai datorită faptului că acest criteriu de analiză şi comparaţie propus – adică TIMPUL în raport cu procedura noastră de insolvenţă – să depăşească cumva specificităţile legislative naţionale.

Am fost la prima participare la un astfel de eve­niment organizat de INSOL Europe, am avut chiar şansa ca acesta să se desfăşoare în Bucureşti, şi ţin să precizez că noi (practicienii în insolvenţă din România) am fost „la înălţime”, în primul rând colegii mei, care au reuşit probabil mult mai bine să stimuleze interesul publicului.

Da, acest interes există. Filozofia unionistă europeană există şi este minunată. Ca o ultimă tuşă personală, îmi permit să subliniez că viitorul nostru se întrevede exact în centrul acestor discuţii unde oameni din toată lumea discuta împreună pentru găsirea unei ideale „poteci de aur” care pentru noi, juriştii, se traduce în coerenţă, com­patibilitate şi armonie legislativă.