REGIMUL JURIDIC AL ONORARIULUI PRACTICIANULUI ÎN INSOLVENŢĂ

ABSTRACT

The article raises several issues of law regarding the remuneration of insolvency practitioners, which is one of the rights provided by O.U.G.
no. 86/2006, republished, for their benefit, as a counter‑performance of the professional services carried out in the insolvency files in which they are appointed as judicial administrators or judicial liquidators. It is also analyzed a case solved by the Timişoara Court of Appeal, which addressed this issue, which presents a real interest for this professional body, since, not least, during the course of an insolvency file there is a succession of administrators judges or judicial liquidators, as the case may be, without the full payment of the pecuniary rights to be paid to him at the time of the replacement of the practitioner.

KEYWORDS: the insolvency procedure • the insolvency practitioner’s fee • the method of determining the fee in case of replacement in the procedure

Remuneraţia practicienilor în insolvenţă este, fără îndoială, unul dintre drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 86/2006^[i], repu­blicată, în beneficiul acestora, ca o contraprestaţie a serviciilor profesionale desfăşurate în dosarele de insolvenţă în care sunt numiţi în calitate de administratori judiciari sau lichidatori judiciari.

Legea nr. 85/2006^[ii], modificată, în art. 11 lit. c) şi d), pre­vedea, printre atribuţiile judecătorului‑sindic, desemnarea moti­vată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practi­cienii în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remu­neraţiei în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă; de asemenea, judecătorul‑sindic confirmă, prin încheiere, administratorul judiciar sau lichidatorul desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, precum şi onorariul negociat [Codul insolvenţei reglementează aceste atribuţii ale judecătorului‑sindic în
art. 45 lit. d) şi e)].

Art. 19 alin. (2) şi (2¹) din aceeaşi lege statua că, la reco­mandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator, stabilindu‑i şi remune­raţia. În cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul‑sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă. Creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să confirme admi­nistratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul pro­vi­zoriu şi să îi stabilească remuneraţia [textele corespun­zătoare din Codul insolvenţei sunt art. 57 alin. (2) şi (3)].

Din analiza sistematică a acestor norme legale se poate trage o singură concluzie: dreptul practicienilor în insolvenţă la plata unui onorariu pentru activitatea desfăşurată în cadrul unui dosar de sindic este unul prevăzut de lege, aceştia, fiind un organ al procedurii (alături de judecătorul‑sindic şi instan­ţele judecă­toreşti), au un statut diferit de cel al altor parti­cipanţi la pro­cedură, constituind, în fapt, un corp al man­datarilor justiţiei.În acelaşi sens, art. 38 din O.U.G. nr. 86/2006 privind orga­nizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, republicată, prevede că practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii pentru activitatea desfăşurată, sub forma unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora. Onorariul pro­vizoriu pentru perioada de observaţie este stabilit de judecătorul‑sindic la deschiderea pro­cedurii de insolvenţă, în temeiul crite­riilor prevăzute la
alin. (2). Acesta va putea fi modificat de adunarea cre­ditorilor, care va ţine seama în mod obligatoriu de preve­derile alin. (2), unde sunt enumerate criteriile în funcţie de care se sta­bi­leşte nivelul onorariului şi care tre­buie să reflecte gradul de com­plexi­tate a activităţii depuse. Plata onora­riilor practi­cienilor în insolvenţă – admi­nistratori judiciari sau lichidatori – ori a chel­tuielilor de pro­cedură se va face din fondul constituit conform art. 4 din Legea nr. 85/2006, cu modi­ficările şi completările ulterioare, iar calculul acestora va fi efectuat con­form tari­felor şi standardelor de cost ce se vor stabili de către Adunarea repre­zen­tanţilor permanenţi a UNPIR.

O speţă relativ recentă, soluţionată de Curtea de Apel Timişoara[iii], ne‑a determinat să realizăm prezentul studiu, pro­blematica analizată fiind nu numai de un real interes pentru acest corp profesional, ci şi una extrem de importantă, întru­cât, nu de puţine ori, pe parcursul derulării unui dosar de insol­venţă are loc o succesiune a administratorilor judiciari sau a lichidatorilor judiciari, după caz, fără ca în momentul înlocuirii practicianului să‑i fie achitate în totalitate drepturile pecuniare care i se cuvin. Pe de altă parte, decizia analizată a vizat şi domeniul de aplicare al art. 122 din Legea nr. 85/2006, modificată, cu referire la art. 21 din acelaşi act normativ
(art. 160 raportat la art. 59 din Codul insolvenţei). Nu în ultimul rând, chiar dacă în cauză a fost incidentă legislaţia ante­rioară, având în vedere că actualul Cod al insolvenţei a pre­luat în mare parte dispoziţiile Legii nr. 85/2006, modi­ficată, suntem de părere că problematica analizată îşi păstrează interesul şi în actualul context legislativ.

Prin sentinţa civilă nr. 1187 din 6 octombrie 2016 pro­nunţată în dosarul nr. 6607/30/2006/a14, Tribunalul Timiş a admis contestaţia formulată de creditorul bugetar A. Timiş împotriva raportului privind încasările şi plăţile în procedura de insolvenţă a debitoarei Societatea I. SA Timişoara, dispu­nând anularea acestuia şi refacerea lui de către consorţiul de lichidatori judiciari SCP M. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL – Filiala Timiş.

În motivarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut că, în exer­citarea atribuţiilor stabilite de lege şi de către judecătorul‑sindic, consorţiul de lichidatori judiciari a întocmit şi publicat în BPI, în data de 12 mai 2016, un raport privind încasările şi plăţile în procedura de faliment a debitoarei Societatea I. SA Timişoara, din cuprinsul căruia rezultă că au fost propuse spre plată ono­rariile şi alte cheltuieli de procedură restante la data de 31 decembrie 2015, respectiv onorariile restante ale practicienilor în insolvenţă care au administrat procedura colectivă de‑a lungul timpului, de la data declanşării procedurii şi până în prezent. Astfel, au fost înscrise în raport onorariul restant al SCP W. IPURL Timişoara, onorariul restant al SCP R. SPRL Bucureşti, cheltuielile de procedură avansate de acesta din urmă, onorariul lichidatorului judiciar SCP M. IPURL Timi­şoara şi cel al lichidatorului judiciar SCP R. SPRL – Filiala Timiş.

Contestaţia formulată de creditorul bugetar A. Timiş, în ceea ce priveşte plata acestor onorarii, a fost apreciată ca fiind întemeiată de către judecătorul‑sindic, având în vedere următoarele motive:

În ceea ce priveşte onorariile restante ale foştilor prac­ticieni în insolvenţă – SCP W. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL Bucureşti –, instanţa a arătat că cheltuielile de pro­cedură care trebuie plătite conform raportului contestat sunt cele efectuate de la data ultimului raport ori de la data ultimei distribuiri de sume. Pentru onorariile restante care nu au fost plătite la momentul descărcării de obligaţii a practicienilor în insolvenţă înlocuiţi de către judecătorul‑sindic ar fi trebuit depuse cereri de plată ori cereri de înscriere în tabelul supli­mentar de creanţă, întocmit ulterior intrării debitoarei în faliment.

Pe de altă parte, practicianul nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că foştii administratori judiciari sau lichi­datori judiciari sunt îndreptăţiţi la plata acestor sume, respec­tiv: încheierea de numire, hotărârea adunării creditorilor prin care li s‑a aprobat onorariul şi încheierea de înlocuire a acestora, cu descărcarea de atribuţiuni.

Judecătorul‑sindic a constatat că lichidatorul judiciar nu a făcut dovada nici pentru onorariul pretins de către acesta, întrucât nu a depus la dosar nicio hotărâre a adunării credi­torilor din care să rezulte că a fost confirmat şi că i s‑a stabilit un anumit onorariu.

Chiar dacă este adevărat că, potrivit Legii nr. 85/2006, modificată, cheltuielile de procedură se plătesc cu prioritate, în lipsa oricăror documente justificative, respectivele onorarii nu pot fi, în acest moment, achitate din averea debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea Societatea I. SA Timişoara, prin consorţiul de lichidatori judiciari SCP M. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL – Filiala Timiş, solicitând casarea hotărârii judecătorului‑sindic şi, în consecinţă, respingerea contestaţiei creditorului bugetar.

Prin decizia civilă nr. 322/R din 19 decembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul debitoarei.

Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că raportul privind încasările şi plăţile, publicat în BPI
nr. 9205 din 12 mai 2016, cuprinde onorariul restant al foştilor practicieni în insolvenţă SCP W. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL Bucureşti, în cuantum de 34.000 lei, respectiv de 18.000 lei, fără ca în raport să se arate perioada pentru care se cuvin aceste onorarii şi dacă sunt onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora, aspect ce denotă că raportul contestat este incomplet şi nu întruneşte condiţiile minimale cerute de lege [art. 21 alin. (1) şi (1¹), art. 122
alin. (1) şi art. 123 din Legea nr. 85/2006, modificată], caz în care trebuie anulat, ceea ce s‑a întâmplat în speţă.

Astfel, dispoziţiile art. 21 alin. (1) teza I prevăd că „admi­nistratorul judiciar va depune lunar un raport cuprinzând descrierea modului în care şi‑a îndeplinit atribuţiile, precum şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea proce­durii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului”. Alin. (1¹) al art. 21 arată că „în raportul prevăzut la alin. (1) se va menţiona şi remuneraţia admi­nistra­torului judiciar sau a lichidatorului, cu menţionarea moda­lităţii de calcul a acesteia”.

Debitoarea invocă incidenţa în speţă a cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., motiv ce nu poate fi primit de către Curte, întrucât instanţa de fond nu a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi nici nu a schimbat natura ori înţelesul acestora.

Este adevărat că, potrivit art. 38 alin. (1) din O.U.G.
nr. 86/2006, modificată, practicienii în insolvenţă au dreptul la onorarii pentru activitatea desfăşurată, sub forma unor ono­rarii fixe, onorarii de succes sau o combinaţie a acestora, însă acestea trebuie să aibă o justificare şi un mod de calcul, conform dispoziţiilor legale sus‑arătate.

Mai mult, Curtea a constatat că, pentru transparenţa raportului lichidatorului privind încasările şi plăţile efectuate, acest act trebuie să fie însoţit de documentele justificative aferente, privind încasările şi plăţile, pentru a se putea verifica natura lor, cuantumul fiecărei sume, data încasării/plăţii şi în ce măsură cheltuielile în cauză au fost efectuate în mod real în dosarul de insolvenţă al debitoarei, adică dacă ele au fost necesare procedurii. Justificarea acestor sume practicianul în insolvenţă trebuie să o facă odată cu întocmirea raportului asupra fondurilor obţinute din valorificarea bunurilor şi a planului de distribuire a sumelor din averea debitoarei, pentru informarea creditorilor debitoarei, şi nu în faţa instanţei de judecată, aceasta fiind excepţia.

Temeiul de drept care stă la baza acestei justificări îl repre­zintă şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, modificată, conform cărora practicianul în insolvenţă, lunar, va depune şi o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea proce­durii sau a altor cheltuieli efectuate din fondurile existente în averea debitorului, justificare pe care legea o impune chiar dacă raportul asupra fondurilor obţinute din valorificarea bunurilor şi a planului de distribuire a sumelor din averea debitoarei nu este contestat de creditori.

În faţa instanţei de recurs, prin înscrisul intitulat „Notă de calcul onorarii”, lichidatorul debitoarei a precizat că onorariul foştilor administratori judiciari SCP W. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL Bucureşti este aferent perioadei mai 2006‑ noiembrie 2007, pentru primul practician în insolvenţă, respectiv ianuarie‑septembrie 2010, pentru cel de‑al doilea, onorarii pentru care Curtea a considerat că, sub acest aspect, s‑ar pune în discuţie inclusiv problema prescripţiei, conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în raport de data deschiderii procedurii faţă de debi­toare şi de data descărcării de gestiune a acestor doi practicieni.

Astfel, SCP W. IPURL Timişoara a fost desemnat admi­nistrator judiciar pe seama debitoarei prin sentinţa civilă
nr. 128 din 16 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11994/COM/S/2005 şi a fost înlocuit, la cererea comitetului creditorilor, la data de 14 aprilie 2008, conform încheierii civile nr. 2/2008, definitivă şi executorie, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 6607/30/2006.

Practicianul în insolvenţă SCP R. SPRL Bucureşti a fost desemnat în calitate de administrator judiciar al debitoarei Societatea I. SA Timişoara prin încheierea civilă nr. 4 din
9 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în acelaşi dosar, şi a fost înlocuit, la cererea comitetului creditorilor, la data 7 aprilie 2011, conform încheierii civile nr. 591/2011 a judecătorului‑sindic.

Perioada pentru care se doreşte a se achita sume de bani cu titlu de onorariu foştilor administratori judiciari este mai 2006‑noiembrie 2007 pentru primul lichidator, respectiv ianuarie‑septembrie 2010 pentru cel de‑al doilea lichidator, în condiţiile în care aceştia au fost descărcaţi de drepturi şi obligaţii în procedură, prin înlocuire, nu au atacat încheierile de schimbare şi nici nu au solicitat la momentul înlocuirii plata onorariilor.

În raport de data publicării în BPI a raportului de încasări şi plăţi (12 mai 2016) şi perioada pentru care se solicită aceste sume, Curtea a considerat că nu mai există temei legal în acordarea acestora. În susţinerea acestui argument au fost indi­cate prevederile art. 149 din Legea nr. 85/2006, modi­ficată, care stipulează că dispoziţiile acestei legi se com­pletează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, în speţă nefiind incompatibilitate între dispo­ziţiile privitoare la prescripţie şi cele din legea specială.

Deşi recurenta a invocat faptul că nici existenţa şi nici cuantumul onorariilor restante nu au fost contestate când au fost trecute în primul raport asupra fondurilor, Curtea a constatat că acest raport nu întruneşte condiţiile minimale de legalitate cu privire la cheltuielile cuprinse în document. De asemenea, recurenta a susţinut că în mod greşit s‑ar fi reţinut de către judecătorul‑sindic lipsa actelor aferente dovezii onorariilor, însă la momentul pronunţării judecătorului‑sindic aceste acte nu erau depuse la dosarul cauzei, iar cenzura instanţei de control judiciar asupra hotărârii recurate se face în raport de probatoriul administrat până la momentul pronun­ţării hotărârii atacate, şi nu în raport de actele depuse în faţa instanţei de recurs.

Dispoziţiile art. 122 alin. (1) din Legea‑cadru, pretins în­căl­cate de către judecătorul‑sindic, se referă la plata remu­neraţiei lichidatorului actual şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1, şi nicidecum la cheltuielile cu onorariile foştilor practicieni, înlocuiţi din procedură în urmă cu 9, respectiv 6 ani. Prin cuprinderea acestor cheltuieli în raportul de încasări şi plăţi al debitoarei, practicianul în insolvenţă a omis scopul Legii insolvenţei, reglementat de art. 2, şi anume maximizarea averii debitoarei.

În opinia noastră, există argumente juridice care pot con­duce la o soluţie contrară^[iv].

Litigiul a fost declanşat de formularea unei contestaţii împo­triva raportului privind încasările şi plăţile aferente pro­cedurii debitoarei Societatea I. SA Timişoara, prin care creditorul bugetar, deşi nu a criticat in concreto legalitatea documentului, a apreciat că nu pot fi plătite onorariile foştilor practicieni în insolvenţă care au administrat în trecut proce­dura de executare colectivă.

În esenţă, judecătorul‑sindic a apreciat că pentru onorariile restante ale foştilor administratori judiciari trebuiau depuse cereri de plată ori cereri de înscriere în tabelul suplimentar de creanţă, ceea ce nu s‑a făcut, şi că nu s‑au depus înscrisuri doveditoare la dosar, impunându‑se refacerea raportului.

Recurenta a criticat hotărârea primei instanţe, arătând, pe de o parte, că raportul contestat este subsidiar celui întocmit şi publicat anterior, în luna martie 2016, şi care nu a fost atacat de nicio persoană, iar, pe de altă parte, că dreptul practi­cia­nului în insolvenţă la remuneraţie este acordat de lege, docu­mentele privind desemnarea, înlocuirea sau sumele datorate cu acest titlu regăsindu‑se în dosarul de sindic.

Considerăm că răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, de vreme ce art. 122 din Legea insolvenţei are următorul cuprins:Prima problemă de drept care se ridică a fi analizată şi rezolvată este aceea dacă raportul care cuprinde plata onora­riului administratorului judiciar sau al lichidatorului judiciar, după caz, este sau nu unul diferit de planurile de distribuire propriu‑zise.

„(1) La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichi­dării şi cuprinse într‑un program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1.

(1¹) Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe va cuprinde, cel puţin, următoarele: a) soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire;
b) încasările efectuate de către lichidator din valorificarea fiecărui bun şi din recuperarea creanţelor; c) cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea debitorului ca urmare a păstrării în conturi bancare a sumelor nedistribuite sau prin administrarea bunurilor existente în averea debitoarei; d) totalul sumelor aflate în contul de lichidare.

(1²) Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu următoarele date referitoare la fiecare creditor pentru care se face distribuirea: a) ajustările aduse tabelului definitiv de creanţe; b) sumele distribuite deja; c) sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja; d) sumele ce fac obiectul distribuirii; e) sume rămase de plată după efectuarea distribuirii.

(2) Pentru motive temeinice, judecătorul‑sindic poate prelungi cu cel mult o lună sau poate scurta termenul de prezentare a raportului şi a planului de distribuire. Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa tribunalului şi lichidatorul va notifica aceasta fiecărui creditor. O copie de pe raport şi o copie de pe planul de distribuire vor fi afişate la uşa tribunalului.

(3) Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raport şi la plan, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului. (…)” (s.n.).

Evident, raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi planul de distribuire între creditori pot fi prezentate deodată sau, în funcţie de disponibilităţi, se poate prezenta numai primul document, dacă nu se propun distribuiri de sume.

În speţă, lichidatorul judiciar al debitoarei Societatea I. SA Timişoara a prezentat doar un raport asupra încasărilor şi plăţilor efectuate sau de efectuat în derularea procedurii insol­venţei, conform prevederilor art. 122 alin. (1) şi (1¹) din Legea nr. 85/2006, modificată.

A doua problemă de lămurit vizează onorariul practi­cianului în insolvenţă, mai exact dacă includerea acestuia în categoria plăţilor prevăzute de lege la art. 123 pct. 1, prin raportare la art. 122 din Lege, reprezintă o distribuire efectivă sau doar o cheltuială a procedurii.

Noi apreciem că este o cheltuială a procedurii, dovadă în acest sens fiind însăşi norma din art. 122 alin. (1) teza finală, care impune ca raportul asupra fondurilor obţinute din lichi­dare şi din încasarea de creanţe să prevadă şi plata remu­neraţiei lichidatorului judiciar şi a celor­lalte cheltuieli prevă­zute la
art. 123 pct. 1.

Aşadar, lichidatorul judiciar nu are un drept de opţiune între a insera sau nu în cuprinsul raportului plata remuneraţiei, ci o obligaţie legală în acest sens, alături de celelalte chel­tuieli de pro­ce­dură, care, de asemenea, trebuie tre­cute în raport.

În primul raport asupra fondurilor întocmit pentru perioada 24 septem­brie 2015‑31 decembrie 2015 (data deschiderii procedurii falimentului şi sfârşitul anului calendaristic, ca peri­oadă financiar‑contabilă), publicat în BPI nr. 5175 din 14 martie 2016, au fost evidenţiate sumele reprezentând ono­rariile practicienilor anteriori şi ce­lelalte cheltuieli de procedură restante la data de 31 decembrie 2015, fiind prevăzute atât onorariile cuvenite şi neachitate către administratorii judi­ciari SCP W. IPURL Timişoara şi SC. R. SPRL Bucureşti, cât şi acelea cu­venite şi neachitate actualului con­sor­ţiu de practicieni în insolvenţă, afe­rente perioadei de reorganizare judi­ciară şi perioadei de după intrarea debitoarei în faliment, până la finele anului 2015.

Considerăm că prezintă relevanţă faptul că nici beneficiarii şi nici cuantumul obligaţiilor restante trecute în acest prim raport nu au format obiectul vreunei contestaţii din partea comitetului creditorilor sau a oricărui alt creditor, în condiţiile art. 122 alin. (3) din Legea insolvenţei. Cel de‑al doilea raport, care a fost contestat de creditorul bugetar, nu face altceva decât să consemneze că, în baza măsurilor din raportul precedent, se face distribuirea aceloraşi sume către aceiaşi beneficiari, motiv pentru care măsurile acolo dispuse nu mai puteau forma obiect al analizei în actualul cadru procesual. Aceasta cu atât mai mult cu cât plăţile onorariilor practi­cienilor în insolvenţă reflectate în cel de‑al doilea raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe nu pot fi caracterizate drept operaţiuni de distribuire de sine stătătoare, ci doar ca simple acte materiale subsec­vente, care reprezintă, de fapt, executarea unor obligaţii ale debitoarei, aşa cum au fost ele evidenţiate în primul raport, care nu a fost contestat.

Un al treilea aspect priveşte dreptul practicienilor la remu­nerare pentru activitatea desfăşurată. Că acest drept este prevăzut de lege rezultă atât din prevederile art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006, coroborat cu art. 4 din Legea
nr. 85/2006, modificată, cât şi din natura juridică a activităţii acestora.

Considerat drept un organ al procedurii (art. 5 din legea antemenţionată), statutul practicienilor în insolvenţă este unul diferit de cel al celorlalţi participanţi la procedură, ei nefiind simpli participanţi la procedura concursuală. Or, această situaţie este vădit incompatibilă cu aceea de creditor în pro­cedura insolvenţei. Aşadar, onorariul ce li se cuvine nu poate reprezenta, în sensul legii, o creanţă susceptibilă de a fi înscrisă la masa credală.

Dacă am accepta teza contrară, ar rezulta, urmare a obli­gaţiei depunerii unei cereri de înscriere pe tabelul de creanţe, analizarea acesteia – tot de către practician – şi, desigur, trecerea pe tabel, posibilitatea contestării acestuia (în alt cadru decât cel reglementat de art. 19 din Lege), cu toate drepturile conferite creditorilor în procedură. Ad absurdum, practicianul ar putea dobândi chiar dreptul de a fi ales în comitetul creditorilor şi de a vota, ceea ce nu poate fi admis.

În acest caz s‑ar elimina diferenţa dintre practicianul în insolvenţă – ca organ al procedurii – şi ceilalţi participanţi la procedură, care dobândesc drepturi şi obligaţii specifice ca urmare a înscrierii în tabelele de creanţe. Cu alte cuvinte, s‑ar include dreptul de a face propuneri şi de a vota în cadrul organelor deliberativ‑decizionale prevăzute de Legea insol­venţei şi care vizează tocmai oportunitatea măsurilor luate sau care vor trebui să fie luate de către administratorul/lichidatorul judiciar, după caz.

În speţă, cuantumul onorariului a fost stabilit prin hotărâri ale judecătorului‑sindic şi ale adunării creditorilor (încheierea nr. 911 din 22 noiembrie 2007 a judecătorului‑sindic, în ceea ce priveşte practicianul SCP W. IPURL Timişoara, hotărârea adunării creditorilor din data de 13 ianuarie 2010, în ceea ce priveşte onorariul practicianului SCP R. SPRL Bucureşti, şi hotărârea adunării creditorilor din data de 5 august 2010, în ceea ce priveşte onorariul consorţiului de lichidatori judiciari SCP M. IPURL Timişoara şi SCP R. SPRL – Filiala Timiş).

Totodată, în faza recursului au fost depuse la dosar de către recurentă nota de calcul al onorariilor, extrase din rapoar­tele menţionate, încheierea nr. 911 din 22 noiembrie 2007, prin care s‑a aprobat de către judecătorul‑sindic plata parţială a onorariului primului administrator judiciar, procesul‑verbal al adunării creditorilor din data de 13 ianuarie 2010 de stabilire a onorariului celui de‑al doilea administrator judiciar, sentinţa civilă a Tribunalului Timiş nr. 128/2006 de deschidere a procedurii insolvenţei, prin care a fost desemnat primul administrator judiciar şi i s‑a stabilit remuneraţia, încheierea nr. 2/2008 prin care acesta a fost înlocuit, respectiv desemnat cel de‑al doilea practician, cu stabilirea remu­ne­raţiei, încheierea nr. 4/2009 privind o altă înlocuire şi desem­nare, precum şi procesul‑verbal al adunării creditorilor din data de 5 octombrie 2016, publicat în BPI nr. 19420 din 25 octombrie 2016, în care se stabileşte onorariul consorţiului de lichidatori judiciari.

Toate aceste înscrisuri relevante se regăseau în dosarul de sindic, ele nefiind înscrisuri noi, iar dacă instanţa ar fi apreciat că mai are nevoie şi de altele, în virtutea rolului activ, putea şi trebuia să pună în discuţia părţilor aspectele nelămurite şi să le solicite probele considerate utile, câtă vreme necesitatea lor a reieşit din dezbateri. Oricum, art. 305 C. pr. civ. 1865 prevedea expres că „în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor” (s.n.), faţă de claritatea textului fiind discutabilă inclusiv statuarea Curţii, în sensul că „cenzura instanţei de control judiciar asupra hotărârii recurate se face în raport de probatoriul administrat până la momentul pronun­ţării hotărârii atacate, şi nu în raport de actele depuse în faţa instanţei de recurs”.

Legea insolvenţei distinge între remuneraţiile acordate lichi­datorului judiciar şi plăţile făcute către creditorii parti­cipanţi la procedură.

Din analiza textului art. 122 alin. (1) din Legea‑cadru re­zultă fără dubiu că plata cheltuielilor de procedură se prevede doar în raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, nu şi în tabelul pe baza căruia, potrivit art. 122 alin. (1²), se întocmeşte doar planul de distribuire între creditori. De asemenea, mai reiese faptul că sumele repre­zentând cheltuieli de procedură aferente onorariilor practicienilor şi a altor persoane de specialitate angajate în baza art. 23 din Lege nu pot face obiect al înscrierii în tabelul de creanţe. Cât priveşte onorariul practicienilor în insolvenţă numiţi în consorţiu, acesta a fost stabilit de adunarea credi­torilor, cuantumul sumelor restante, inclusiv a celor referitoare la perioada de după deschiderea procedurii falimentului, fiind clar evidenţiat în primul raport, care nu a fost contestat.

Având în vedere că în acele situaţii în care nu există bu­nuri în averea debitoarei, onorariile practicienilor şi celelalte cheltuieli de procedură se achită din fondul de lichidare, este evident că aceste sume au un regim aparte, special, netrebuind să fie înscrise în tabelul de creanţe, creanţele înscrise în tabel putând fi onorate strict în măsura în care disponibilul din averea debitoarei o permite.

Cât priveşte prescripţia extinctivă, chiar dacă în speţă era vorba de onorarii restante aferente perioadelor mai 2006‑noiembrie 2007 pentru primul administrator judiciar – SCP W. SPRL Timişoara –, respectiv ianuarie‑septembrie 2010 pentru cel de‑al doilea administrator judiciar – SCP R. SPRL Bucureşti –, considerăm că nu poate fi vorba de inci­denţa acestei instituţii pentru simplul motiv că foştii practicienii în insolvenţă, înlocuiţi din procedură, nu au niciun mijloc legal prevăzut de lege pentru a acţiona în vederea recuperării sumelor ce li se cuvin cu acest titlu. Or, este cunoscut faptul că prescripţia începe să curgă numai de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (art. 7 din Decretul nr. 167/1958^[v]).

De vreme ce dreptul practicienilor în insolvenţă de a fi remu­neraţi pentru activitatea desfăşurată în cadrul proce­durilor concursuale în care au fost desemnaţi este conferit de lege, în vederea recunoaşterii şi realizării acestui drept, considerăm că aceştia nu mai trebuie să efectueze niciun fel de formalităţi, nici măcar să mai solicite administratorului judiciar sau lichidatorului judiciar în funcţie ori judecătorului‑sindic plata onorariului restant cuvenit.

Pe de altă parte, credem că este eronată şi legătură făcută cu data deschiderii procedurii insolvenţei, întrucât la acel moment, prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, potrivit art. 34 din Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul‑sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate, va desemna un lichidator provizoriu, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. c), coroborat cu cele ale art. 19 alin. (1). Altfel spus, prin sentinţa de deschidere a procedurii colective tribunalul doar desemnează practicianul care va administra procedura insolvenţei, urmând ca după desemnare acesta să‑şi intre în atribuţii şi să‑şi îndeplinească misiunea.

Din motivarea Curţii reiese că raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de cre­anţe este unul şi acelaşi cu raportul cuprinzând descrierea modului în care practicianul şi‑a îndeplinit atri­bu­ţiile, precum şi o justificare a chel­tuielilor efectuate cu admi­nistrarea procedurii sau a altor cheltuieli efec­tuate din fondurile existente în averea debito­rului, în condiţiile în care se reţine că „(…) raportul contestat este incomplet şi nu întruneşte condiţiile minimale cerute de dispoziţiile legale, conform art. 21 alin. (1) şi alin. (1¹),A patra problemă de lămurit vi­zează rapoartele lichida­torului judi­ciar.

art. 122 alin. (1) şi art. 123 din Legea nr. 85/2006 (…)”.

În opinia noastră, nu există iden­titate între cele două rapoarte, acestea având regimuri juridice distincte.

Astfel, alin. (1) al art. 21 prevede că „administratorul judi­ciar va de­pune lunar un raport cuprinzând descri­erea modului în care şi‑a înde­plinit atribuţiile, precum şi o justi­ficare a cheltu­ielilor efectuate cu ad­mi­nistrarea procedurii sau a altor cheltuieli efectuate din fon­durile existente în averea debito­rului. Raportul se depune la dosarul cauzei, iar un extras se publică în Buletinul proce­durilor de insolvenţă. La fiecare 120 de zile judecătorul‑sindic va stabili un termen de continuare a procedurii, în care administratorul judiciar va expune în sin­teză măsurile efec­tuate în acest interval cuprinse în rapoartele de activitate”.

În schimb, alin. (1) al art. 122 are următorul cuprins: „La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într‑un program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1”.

Chiar dacă şi art. 21, în alin. (1¹), face referire la remu­neraţia practicianului în insolvenţă – „În raportul prevăzut la alin. (1) se va menţiona şi remuneraţia administratorului judi­ciar sau a lichidatorului, cu menţionarea modalităţii de calcul a acesteia” –, din perspectiva modului de contestare, a persoa­nelor care au calitate procesuală activă pentru aceasta, a conţi­nutului, a termenului de soluţionare a contestaţiilor, a posi­bilităţii de suspendare a executării măsurii, cuprinsul celor două rapoarte este diferit.

Măsurile luate de administratorul judiciar şi menţionate în raportul lunar pot fi contestate atât de debitorul persoană fizică şi administratorul special al debitorului persoană juridică, cât şi de oricare dintre creditori, precum şi de orice altă persoană interesată, contestaţia trebuind să fie înregistrată în termen de 3 zile de la depunerea raportului, urmând ca judecătorul‑sindic să o soluţioneze în termen de 5 zile de la înregistrare, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate.

Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, reglementat de art. 122 din Legea‑cadru, trebuie afişat, în copie, la uşa tribunalului, comitetul creditorilor sau orice creditor putând formula contestaţie în termen de 15 zile de la afişare, iar în termen de 20 de zile de la afişare, judecătorul‑sindic va ţine cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii o şedinţă în care va soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile.

În concluzie, arătăm că pentru onorariile practicienilor în insolvenţă (foşti sau actuali) nu trebuie formulate nici cereri de plată şi nici cerere de înscriere în tabelul de creanţe, dreptul la remuneraţie fiind expres prevăzut de lege, indiferent de cât timp a trecut de la momentul deschiderii procedurii sau de la data înlocuirii administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz, sumele cu acest titlu fiind imprescriptibile extinctiv, inserarea acestora în raportul prevăzut de alin. (1) al art. 122 din Legea nr. 85/2006, modificată, fiind obligatorie, iar planul de distribuire între creditori este un document distinct de raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe.

Note

[i] O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, a fost aprobată prin Legea nr. 254/2007, publicată în M. Of. nr. 507 din 30 iulie 2007; ulterior, Ordonanţa a fost republicată în M. Of. nr. 724 din
13 octombrie 2011, iar după republicare a mai suferit o serie întreagă de modificări.

[ii] Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a fost publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, suferind ulterior mai multe modi­ficări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014; deşi denumirea oficială a acestui din urmă act normativ este „Legea privind procedurile de pre­venire a insolvenţei şi de insolvenţă”, în practică i se spune „Codul insol­venţei”, motiv pentru care şi noi vom folosi această sintagmă; precizăm totuşi că nu este vorba de un veritabil cod, pentru cel puţin două motive: a) în cuprinsul noii legi nu este reglementată şi insolvenţa persoanei fizice care nu este profesionist; b) există, în continuare, şi alte acte nor­mative care reglementează procedura insolvenţei aplicabilă altor entităţi juridice (a se vedea, spre exemplu, O.U.G. nr. 46/2013 privind criza finan­ciară şi insolvenţa unităţilor administrativ‑teritoriale).

[iii] A se vedea, în acest sens, C. Ap. Timişoara, dec. civ. nr. 322/R din 19 decembrie 2016, în dosarul nr. 6607/30/2006/a14, nepublicată.

[iv] De altfel, decizia analizată a fost pronunţată cu opinie separată, demersul nostru fiind, astfel, justificat de ideea de a prezenta problema analizată prin prisma ambelor opinii exprimate în cadrul acestei hotărâri judecătoreşti.

[v] Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost repu­blicat în B. Of. al R.S.R. nr. 11 din 15 iulie 1960; în prezent, este abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.