LEGEA NR. 85/2014 PRIVIND PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENŢEI ŞI DE INSOLVENŢĂ, LA 4 ANI DE LA INTRAREA ÎN VIGOARE

ABSTRACT

The article reveals not only some of the novelty elements brought by the Insolvency Code, but also several legislative errors, which impose the improvement of the existing regulatory framework. Last but not least, the author proposes some changes to better enforce insolvency and insolvency law, some of which are being claimed by law professionals (syndicates and insolvency practitioners).

KEYWORDS: insolvency Code • legislative errors • de lege ferenda proposals • improvement of insolvency law

Fără îndoială că apariţia Legii nr. 85/2014^[i] a reprezentat un pas înainte în reglementarea procedurilor de prevenire a insolvenţei, precum şi a procedurii de insolvenţă, majoritatea celor care sunt chemaţi să „lucreze” în această materie fiind de acord că legislaţia anterioară – Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi (a) mandatului ad‑hoc^[ii] şi Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei^[iii] – se impunea a fi înlocuită de acte normative care să fie adaptate contextului economic de la acea vreme, prin crearea premiselor legislative şi administrative care să conducă la creşterea eficienţei operatorilor economici, la creşterea siguranţei circuitului economic şi a atractivităţii investiţionale a pieţei româneşti, în condiţiile în care situaţia economică dificilă şi legislaţia privind insolvenţa, concepută pro‑debitor, au condus la deturnarea scopului procedurilor de insolvenţă, care au devenit un mod de protejare a debitorului, şi nu o procedură de maximizare a gradului de valorificare a activelor şi a recuperării creanţelor de către creditori.

Aceasta, şi datorită faptului că abordarea legislativă exis­tentă nu a fost de natură să dezvolte planuri de reorganizare reală, ci, dimpotrivă, a furnizat mijloace de tergiversare a mo­mentului intrării în faliment pentru afaceri cu şanse minimale de redresare, dată fiind lipsa mecanismelor adecvate care să impună disciplina participanţilor la procedura insolvenţei, pre­cum şi durata lungă a procedurii, care atrage costuri asociate foarte ridicate, ţinând cont de inexistenţa unor pârghii de acce­sare a finanţării în procedura insolvenţei, totul culminând cu dezvoltarea unei conduite a debitorilor în frauda creditorilor şi la o reducere substanţială a interesului creditorilor de a susţine reorganizarea unor operatori economici viabili.

Întrucât O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă^[iv] a fost declarată, după numai 7 zile de la intrarea în vigoare^[v], ca fiind neconstituţională, conse­cinţa fiind reintrarea în fondul activ al legislaţiei a actelor abro­gate, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu argumentul că, în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituţionale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o „abrogare a abrogării”, pentru a se putea reţine incidenţa dispo­ziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000^[vi], opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţio­nalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei, şi ale
art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obliga­torii, legiuitorul s‑a văzut nevoit să adopte noua lege a insolvenţei (care să reglementeze şi procedurile de prevenţie) în procedură parlamentară.

În aceste condiţii, la data de 25 iunie 2014, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Ca elemente de noutate aduse prin acest act normativ, putem menţiona următoarele:

1. a) introducerea principiilor care guvernează aceste proceduri judiciare, care au fost preluate din Principiile World Bank^[vii], Principiile europene în materie de insolvenţă^[viii] şi din Ghidul UNCITRAL în materie de insolvenţă^[ix];
2. b) reglementarea noţiunii de „test al creditorului privat” pentru a facilita procedura de aprobare a planului de reorga­nizare prin încurajarea creditorului bugetar să voteze în favoarea unui plan şi în alte cazuri decât cele în care se propune acoperirea integrală a creanţei statului, întocmai ca un creditor privat diligent;
3. c) în scopul susţinerii procedurilor de prevenţie, ajustarea procentelor pentru aprobarea ofertei de concordat şi înlăturarea limitei minime de satisfacere a creanţelor, concomitent cu pre­lungirea termenul pentru satisfacerea creanţelor stabilite prin concordat, pe de o parte, iar pe de altă parte, eliminarea etapei constatării concordatului şi menţinerea doar a fazei omologării;
4. d) prevederea, în cazul contractelor a căror scadenţă depăşeşte termenul de 24 de luni (limita maximă pentru reali­zarea concordatului) sau al celor pentru care se propun eşalonări de plată în afara acestei perioade, după închiderea procedurii de concordat, că aceste plăţi vor continua conform contractelor din care rezultă, pentru a nu îngreuna nejustificat efortul financiar al debitorului pe perioada concordatului, prin impunerea plăţii unor creanţe care nu au devenit exigibile sau pentru care creditorul a consimţit la o eşalonare/rescadenţare dincolo de această limită temporală;
5. e) reglementarea posibilităţii practicianului ca pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, în lipsa lichidităţilor în patrimoniul debitorului, oricând pe parcursul procedurii, chiar şi înainte de desemnarea comitetului creditorilor, să poată valo­rifica de urgenţă bunuri din averea debitorului, la minim valoa­rea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator autorizat;
6. f) reglementarea situaţiei juridice a creditorilor care nu au fost notificaţi cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei, în sensul că aceştia sunt consideraţi de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanţelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală, urmând să preia proce­dura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor pe tabelul de creanţe;
7. g) limitarea probatoriului în cadrul soluţionării contestaţiei debitorului la cererea introductivă depusă de creditori, doar la proba cu înscrisuri, pentru a nu se mai ajunge la situaţii de neaccep­tat în care o cerere de deschidere a procedurii insol­venţei, faţă de care debitorul a formulat contestaţie, să fie solu­ţionată de judecătorul‑sindic după mai mult de un an de zile (fiind administrată proba cu expertiza tehnică);
8. h) eliminarea sancţiunii decăderii debitorului din dreptul de a propune un plan de reorganizare doar pentru simplul motiv că a formulat contestaţie la cererea de deschidere a procedurii iniţiată de creditori, iar aceasta i‑a fost respinsă;
9. i) conturarea mai precisă a regimului juridic al cererilor de plată, în sensul că titularul unei creanţe curente, certă, lichidă şi exigibilă, care a fost recunoscută de administratorul judiciar sau de către judecătorul‑sindic şi al cărei cuantum depăşeşte valoarea‑prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă creanţa nu‑i este achitată în termen de cel mult 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanţei de judecată (soluţia aplicându‑se şi titularului unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile mai vechi de 60 de zile şi un cuantum peste valoarea‑prag, neplătite în timpul planului de reorganizare sau chiar după îndeplinirea obligaţiilor de plată asumate prin plan);
10. j) oferirea unei „super‑priorităţi” finanţărilor acordate debitorului în perioada de observaţie în vederea desfăşurării acti­vităţilor curente, precum şi garantarea acestora, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferinţă, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferinţă; pentru ipoteza în care acordul acestor din urmă creditori nu se poate obţine, s‑a prevăzut că prioritatea la restituire va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferinţă, proporţional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferinţă; în cazul inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea creditorilor care acordă finanţare în perioada de observaţie în vederea desfă­şurării activităţilor curente, pentru partea negarantată a creanţei, aceştia vor beneficia de prioritate la încasare imediat după cheltuielile de procedură (această super‑prioritate se aplică şi în procedura de reorganizare);
11. k) reglementarea creanţelor izvorâte din contractele de leasing pentru a asigura un echilibru între drepturile debitorului utilizator şi cele ale creditorului finanţator şi a elimina situaţiile injuste în care, deşi contractul a fost executat substanţial, societatea de leasing, din raţiuni lesne de înţeles, optează pentru restituirea bunului şi încasarea creanţei datorate de debitor, prin aceasta obţinând o acoperire superioară creanţei deţinute împotriva debitorului, având posibilitatea încheierii unui alt contract de leasing pentru acelaşi bun, pe care, de altfel, îl poate şi valorifica;
12. l) schimbarea momentului la care are loc descărcarea parţială de datorii a debitorului supus procedurii de reorganizare judiciară, în sensul că, după ce sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare şi activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător, creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan, însă modificarea nu este una definitivă, ci sub condiţie, deoarece în cazul intrării în faliment se va reveni la situaţia stabilită prin tabelul definitiv de creanţe, scăzându‑se doar sumele achitate în timpul planului de reorganizare;
13. m) adăugarea unei condiţii suplimentare pentru aprobarea planului de reorganizare, alături de votul favorabil al majorităţii categoriilor de creditori, în sensul că mai este necesar ca planul să fie acceptat şi de cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale, nu puţine fiind cazurile în practică în care un plan a fost considerat aprobat de categorii de creditori care, din punct de vedere al ponderii în totalul creanţelor înscrise pe tabelul definitiv, nu prezentau un procent semnificativ (în general, votul favorabil era dat de categoria creditorilor salariaţi şi de cea a creditorilor indispensabili, trecându‑se peste votul negativ al creditorilor semnificativi din celelalte categorii de creanţe care votează planul);
14. n) reglementarea expresă a dreptului şi con­diţiilor în care bunurile debitorului insolvent pot fi distribuite creditorilor în contul creanţelor pe care le deţin împotriva averii debitorului, cu obligaţia aces­tora de a achita toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor aflaţi pe ordinele de prioritate ante­ri­oare, precum şi celor de pe aceeaşi ordine de prio­ritate, în situaţia în care bunul ar fi fost vândut unui terţ.

Din păcate, după mai bine de 4 ani de aplicare a actualei legislaţii în materie de insolvenţă, se poate constata că, în afară de eliminarea unor simple erori legislative, se impune cu stringenţă îmbunătăţirea cadrului normativ existent.

În categoria simplelor erori de redactare, fără a avea pre­tenţia că le‑am identificat pe toate, menţionăm următoarele:

1) la art. 5 pct. 7 – „până la proba contrarie”, în loc de „proba contrară” –, pentru exprimare corectă;

2) la art. 5 pct. 27 – „are un grad redus de lichiditate pe termen scurt şi/sau un grad ridicat de îndatorare pe termen lung”, în loc de „are un grad de lichiditate pe termen scurt redus şi/sau un grad de îndatorare pe termen lung ridicat” –, pentru acurateţe în exprimare;

3) la art. 5 pct. 66 lit. i) – „în cazul înstrăinării de active imobilizate din patrimoniul societăţii la care debitorul deţine participaţii sau al grevării de sarcini a acestora”, în loc de „înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societăţii la care debitorul deţine participaţii sau grevarea de sarcini ale acestora” –, pentru corectitudine gramaticală;

4) la art. 35 alin. (1) – „adunarea creditorilor concordatari poate decide introducerea acţiunii în reziliere a concordatului preventiv”, în loc de „adunarea creditorilor concordatari poate hotărî introducerea acţiunii în rezoluţiune a concordatului preventiv” –, pentru că ne aflăm în prezenţa unui contract cu executare succesivă, a cărui sancţiune pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate de debitor este rezilierea, şi nu rezoluţiunea;

5) la art. 75, în care alin. (7) este aproape identic cu alin. (8) – diferenţa fiind doar menţionarea în plus, în acesta din urmă, a alineatului (2), după trimiterea pe care textul o face la art. 39 –, se impune eliminarea unuia dintre alineate;

6) la art. 100 alin. (2) – de introdus în enumerare şi termenul de la lit. d) –, pentru că atât timp cât toate termenele de la
alin. (1) sunt în cascadă, majorarea unuia conduce la necesitatea majorării implicit a tuturor celorlalte;

7) la art. 110 alin. (1) – trebuie corectat articolul la care se face trimitere –, pentru că tabelul preliminar este definit la
pct. 69, şi nu la pct. 68 al art. 5;

8) la art. 111 alin. (3) – de reformulat textul –, pentru că din actuala redactare se poate înţelege că sancţiunea anulării intervine atât pentru nedepunerea dovezii, în original, a achitării taxei judiciare de timbru, cât şi pentru nedepunerea înscrisurilor de care partea înţelege să se folosească în dovedirea susţinerilor sale;

10) la art. 112 alin. (3) – trimiterea trebuie să se facă la9) la art. 112 alin. (1) – de eliminat adjectivul pronominal „tuturor” –, pentru că este inutil de vreme ce legislatorul a definit, în art. 5 pct. 67, noţiunea de tabel definitiv de creanţe, observaţia fiind valabilă şi pentru alin. (1) al art. 140;

art. 111 alin. (6), iar nu la art. 113 alin. (4), care conţine numai o dispoziţie de excepţie în materia contestaţiei „extraordinare” (doar) împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe ori în tabelele actualizate, pentru cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale, ori în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute –, pentru că primul text este cel care reglementează dreptul comun al înscrierii provizorii în tabelul de creanţe;

11) la art. 117 alin. (4) lit. d) – de înlocuit sin­tagma „societate pe acţiuni cu răspundere limitată” cu expresia „societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată” –, pentru că Legea nr. 31/1990, modificată, nu le recunoaşte decât pe acestea din urmă, alături de celelalte trei forme de societate (societate în nume colectiv, societate în comandită simplă şi societate în comandită pe acţiuni);

12) la art. 127 alin. (2) – de înlocuit pluralul cu singularul –, pentru că în alin. (1), la care se face trimitere, nu se prevede decât o singură dată, şi anume data deschiderii procedurii;

13) la art. 132 alin. (1) lit. c) – în ultimele două teze referinţa trebuie să fie şi la plural, nu doar la singular –, pentru că planul poate fi propus nu doar de unul, ci şi de mai mulţi creditori, care deţin împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe;

14) la art. 133 alin. (5) lit. J – trimiterea trebuie făcută la literele C şi D (nu la D şi E) –, pentru că în cazul de la lit. C s‑a prevăzut posibilitatea ca prin plan să se transmită toate sau doar unele dintre bunurile debitorului către una ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului, iar pentru aceasta debitorul are dreptul să primească titluri de participaţie din partea persoanelor juridice dobânditoare, în timp ce la lit. E nu se prevede nicio altă per­soană juridică, fiind reglementată darea în plată în contul cre­anţei, observaţia fiind valabilă şi pentru lit. L a alin. (5) al art. 133;

15) la art. 139 alin. (1) lit. C – de eliminat conjuncţia „dacă” –, pentru că nu‑şi are locul în frază;

16) la art. 145 alin. (1) pct. A – de unit ipoteza de la lit. c) cu cea de la lit. b) –, deoarece sunt condiţii cumulative pentru acest caz de intrare a debitorului în faliment;

17) la art. 145 alin. (1) pct. B – de completat ipoteza cu o condiţie omisă de legiuitor, respectiv ca niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite să nu fi propus un plan de reorganizare sau niciunul dintre planurile propuse să nu fi fost acceptat şi confirmat –, pentru ca debitorul să intre în faliment nefiind suficient, în situaţia în care şi‑a declarat intenţia de reorganizare, ca acesta să nu fi propus ulterior un plan de reorganizare ori ca planul propus de debitor să nu fi fost acceptat şi confirmat;

19) la art. 151 alin. (2) – de înlocuit admi­nistratorul judiciar cu lichidatorul judiciar –, întrucât deja este deschisă procedura falimentului, aflându‑ne în etapa măsurilor premergătoare lichidării, astfel că nu mai avem administrator judiciar în procedură;18) la art. 145 alin. (2) lit. d) – pe de o parte, trimiterea trebuie făcută la alin. (3) al art. 84, şi nu la alin. (2) al acestui text –, primul fiind cel care reglementează lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii insolvenţei, iar pe de altă parte, pentru o exprimare corectă, trebuie realizat acordul gramatical al adjectivului „prevăzut” cu substantivul „lista”, iar nu cu sintagma „acte şi operaţiuni”;

20) la art. 152 alin. (2) – pe măsura desfăşurării inventarierii, lichidatorul judiciar ia în detenţie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar, în loc de a le lua în posesie –, pentru că nu are elementul intenţional animus rem sibi habendi, ci numai animus detinendi, în condiţiile în care practicianul în insolvenţă nu stăpâneşte bunul pentru sine, ci pentru altul, în baza unui titlu judiciar;

21) art. 162 – care are dublă reglementare cu alin. (2) al art. 163, trebuie eliminat –, ambele texte prevăzând aceeaşi ipoteză, şi anume cum se distribuie sumele obţinute prin lichidare, în cazul în care sunt insuficiente pentru acoperirea valorii integrale a creanţelor care au acelaşi rang de prioritate (aşa‑numita „cotă falimentară”);

22) la art. 166 – trebuie inversaţi termenii sintagmei „tabel consolidat definitiv de creanţe”, în sensul menţionării „tabelului definitiv consolidat de creanţe” –, aşa cum, de altfel, este definită noţiunea în cuprinsul art. 5 pct. 68;

23) la art. 169 alin. (4) – în caz de pluralitate, răspunderea persoanelor în cauză este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau ulterioară (iar nu anterioară) perioadei de timp în care şi‑au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia în care au contribuit la starea de insolvenţă –, pentru că în caz contrar nu se poate reţine culpa pentru insolvenţă;

24) la art. 175 alin. (1) teza finală – trimiterea trebuie făcută la alin. (2) al aceluiaşi text, iar nu la prevederile art. 167 –, pentru că alin. (2) al art. 175 este cel care reglementează condiţiile în care se poate închide o procedură de faliment.

În ceea ce priveşte propunerile de lege ferenda pentru îmbunătăţirea legislaţiei în materie de insolvenţă şi de prevenire a insolvenţei, considerăm că sunt relevante următoarele:

1. a) modificarea alin. (1) al art. 3 şi, implicit, a art. 38
   (2), în sensul că cei care exercită profesii liberale să nu mai fie excluşi din domeniul de aplicare a Legii nr. 85/2014, modificată, pentru că în practică au fost cazuri în care forme de organizare a profesiilor liberale au ajuns în încetare de plăţi; de asemenea, practica la nivel european este ca profesiile liberale să nu fie excluse de la protecţia prin prevederile speciale privind insolvenţa;
2. b) modificarea alin. (1) al art. 29 şi a art. 30, în sensul că suspendarea de drept a tuturor executărilor silite (nu doar a urmăririlor individuale ale creditorilor semnatari ai concordatului) să aibă loc de la acelaşi moment – care ar putea să fie data pronunţării de către judecătorul‑sindic a hotărârii de omologare a concordatului, pentru că pe actuala reglementare, întrucât data comunicării hotărârii diferă de la caz la caz, şi efectul suspensiv se produce la momente diferite faţă de creditori;
3. c) modificarea art. 57 alin. (6), în sensul reglementării şi pentru administratorul judiciar înlocuit a dreptului de a contesta la judecătorul‑sindic, pentru motive de nelegalitate, decizia prevăzută la alin. (2) şi (3), în considerarea faptului că accesul la justiţie trebuie asigurat pentru toţi participanţii la procedura insolvenţei, numai în aceste condiţii fiind respectat art. 21 din Constituţie;
4. d) modificarea alin. (2) al art. 67, în sensul introducerii sancţiunii respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei pentru cazul în care debitorul nu anexează cererii pe care o formulează pentru a fi supusă acestei proceduri, fie odată cu cererea de deschidere a procedurii, fie, cel mai târziu, până la termenul de judecată stabilit de judecătorul‑sindic, dovada notificării organului fiscal competent;
5. e) modificarea art. 84 alin. (2), în sensul reglementării şi pentru lichidatorul judiciar a dreptului de a formula o cerere de atragere a răspunderii admi­nistratorului special pentru încălcarea dispoziţiilor
   87, în caz contrar existând riscul ca după trecerea debitorului în procedura falimentului o astfel de acţiune să nu mai poată fi promovată doar pentru simplul fapt că motivele care atrag răspunderea s‑au descoperit ulterior deschiderii procedurii de faliment;
6. f) modificarea art. 91, în sensul că bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor prevăzute de lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel, iar pentru valorificarea acestora nu este nevoie de încuviinţarea organului care a dispus măsura sechestrului, cu menţionarea faptului că sumele obţinute, cu respectarea ordinii de distribuire prevăzute de Codul insolvenţei, vor fi puse la dispoziţia organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată penală, după plata onorariului practicianului şi a cheltuielilor de procedură; de asemenea, trebuie introdusă o situaţie de excepţie, în sensul că fac excepţie de la acest regim bunurile asupra cărora s‑au instituit măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse, pentru acele bunuri pentru care există interdicţia deţinerii şi nu pot face parte din circuitul civil conform legii penale; argumentele sunt nu doar cele care privesc durata îndelungată a procedurilor judiciare penale, ci şi respectarea dezlegării date de instanţa supremă prin Decizia RIL nr. 2/2018^[x], precum şi considerente ce ţin de protejarea interesului public, întrucât nevalorificarea unor bunuri în timp util poate determina o depreciere semnificativă a valorii acestora, iar organele judiciare penale nu pot să avanseze cheltuieli de conservare şi administrare;
7. g) modificarea art. 103, prin introducerea unui alineat nou, pentru ipoteza existenţei unui concurs de cauze de preferinţă, situaţie în care creanţele trebuie înscrise în tabelul definitiv, în ordinea rangului, în limita valorii de piaţă a garanţiei stabilite prin evaluare, urmând ca diferenţa dintre valoarea nominală a creanţei şi valoarea de piaţă a garanţiei să se înregistreze în tabelul definitiv, fie ca creanţă bugetară, fie ca creanţă chiro­grafară, după caz, această ipoteză nefiind reglementată şi există practică neunitară;
8. h) modificarea art. 117 alin. (2) lit. b), în sensul majorării termenului, de la 6 luni la 2 ani, pentru perioada în care operaţiunile în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită pot fi anulate pe motiv de fraudă în dauna creditorilor;
9. i) modificarea art. 140, în sensul menţionării că impozitul aferent veniturilor din reducerile de datorii, operate prin planul de reorganizare confirmat, se datorează (trebuie plătit de debitor) doar în ipoteza reuşitei executării planului de reorga­nizare, pentru că în caz contrar se poate ajunge ca un debitor insolvent să intre în faliment din cauza unei asemenea creanţe bugetare, ceea ce nu mai este de natură să asigure realizarea scopului procedurii insolvenţei;
10. j) de introdus un articol nou în secţiunea dedicată lichidării, în care să se prevadă că bunurile mobile care figurează în evidenţele instituţiilor publice ca active ale debitoarei, dar care nu au fost identificate cu ocazia efectuării inventarului, să poată fi radiate din evidenţele instituţiilor pe baza cererii lichida­torului judiciar, pentru că în practică sunt proceduri de insol­venţă care nu pot fi închise pe motiv că la anumite instituţii (direcţii fiscale ale primăriilor, spre exemplu) debitorul figurează cu unele bunuri pe care lichidatorul judiciar nu le poate radia întrucât nu deţine documente în acest sens, dar, totodată, respectivele bunuri nu au fost identificate cu ocazia inventarierii averii debitorului;
11. k) modificarea art. 174, în sensul prevederii exprese a fap­tului că închiderea procedurii insolvenţei pentru lipsă/insufi­cienţă de bunuri nu este condiţionată de existenţa pe rol a unui dosar de atragere a răspunderii patrimoniale în conformitate cu dispoziţiile art. 169 din Codul insolvenţei, pentru aceste situaţii aplicându‑se, în mod corespunzător, prevederile art. 173
    (2) (în sensul că, după închiderea procedurii insolvenţei, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor Titlului II din Lege, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidatorul judiciar).

Din cele prezentate mai sus rezultă, în opinia noastră, că se impune îmbunătăţirea cadrului legislativ actual care regle­mentează procedurile de prevenire a insolvenţei şi procedura insolvenţei, pentru a diminua, dacă nu chiar a elimina, încer­cările de fraudare a intereselor legitime ale creditorilor şi, implicit, a bugetului general consolidat al statului, întrucât, în cele mai multe cazuri, debitorii cărora li se aplică procedura de executare colectivă au sume considerabile de achitat către stat, iar gradul de recuperare a creanţelor (în general) este, din păcate, încă la un nivel mult mai redus decât cel din alte state europene.

Note

[i] Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014; după publicare a suferit mai multe modificări, prin Legea
nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar (M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015), prin Legea nr. 62/2016 pentru completarea art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M. Of. nr. 295 din 19 aprilie 2016) şi prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 15 din 6 ianuarie 2017); deşi denumirea oficială a acestui act normativ este Legea privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în practică i se spune Codul insolvenţei, motiv pentru care şi noi vom folosi această sintagmă; precizăm totuşi că nu este vorba de un veritabil cod, pentru cel puţin două motive: a) în cuprinsul noii legi nu este reglementată şi insolvenţa persoanei fizice care nu este profesionist, care formează obiectul Legii nr. 151/2015 (M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015); b) există, în continuare, şi alte acte normative care reglementează procedura insolvenţei aplicabilă altor entităţi juridice (a se vedea, spre exemplu, O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ‑teritoriale, publicată în M. Of. nr. 299 din 24 mai 2013).

[ii] Legea nr. 381/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. b) din Legea nr. 85/2014.

[iii] Legea nr. 85/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014.

[iv] O.U.G. nr. 91/2013 a fost publicată în M. Of. nr. 620 din 4 octombrie 2013, fiind respinsă prin Legea nr. 1/2015, publicată în M. Of. nr. 18 din
9 ianuarie 2015.

[v] A se vedea, în acest sens, Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 674 din
1 noiembrie 2013.

[vi] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată iniţial în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, a fost republicată ultima dată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010; potrivit art. 64 alin. (3), „Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament”.

[vii] A se vedea, în acest sens, The World Bank – 2011 Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes, disponibilă la adresa http://siteresources.worldbank.org/INTGILD/Resources/ICRPrinciples_Jan2011.pdf.

[viii] Pentru detalii, a se vedea Principles Of European Insolvency Law‑1445 wds, disponibilă la adresa http://www.iiiglobal.org/compo nent/jdownloads/finish/39/405.html.

[ix] În acest sens, a se vedea UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, disponibilă la adresa http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_ texts/insolvency/2004Guide.html.

[x] Decizia ICCJ (Complet RIL) nr. 2/2018 a fost publicată în M. Of.
nr. 463 din 5 iunie 2018; prin această decizie, instanţa supremă a statuat că, raportat la dispoziţiile art. 249 C. pr. pen. (art. 163 C. pr. pen. de la 1968) şi art. 2345 C. civ., existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobi­lelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită înce­pută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal, şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri.