CINE E COMPETENT SĂ JUDECE EXECUTĂRILE SILITE DEMARATE ÎMPOTRIVA DEBITOAREI?

ABSTRACT

Beyond the arguments supporting or combating the right to foreclose the assets of an insolvent debtor, one question remains: who gets to judge these arguments? Right now, jurisprudence is split, so practitioners perform a doubled effort, challenging the foreclosure before a syndic judge as well as a regular judge of the court. In order to answer this question, we start by outlining relevant practice and continue by questioning whether the debtor’s assets are indeed subject to foreclosure.

KEYWORDS:  Law no. 85/2014 • foreclosure • insolvency • competence of the syndic judge

1. Premisă

Deschiderea insolvenţei poate fi echivalată cu sfârşitul libertăţii creditorilor. Însă, ca‑n povestea independenţilor vânători‑culegători, care s‑au trezit împotmoliţi în agri­cultură^[i], sacrificarea fericirii individuale se traduce, para­doxal, într‑o prosperitate a colectivităţii. Insolvenţa este un schimb: azi, renunţi la dreptul tău individual şi primeşti în loc dreptul acesta colectiv care te va face mai fericit. Trocul nu este unul negociat, cu clauză de refuz şi drept de răzgândire: creditorul nu poate alege să‑şi vadă de treaba lui cu recuperarea individuală a creanţei şi să se mai gândească dacă aderă la gaşca zgomotoasă de creditori care a decis unirea eforturilor pentru recuperarea colectivă. Prezumţia maxi­mizării este absolută şi nu se acordă derogări, dar mecanis­mele insolvenţei vin să garanteze că nu e nicio problemă: nici reorganizarea, nici falimentul nu se pot derula fără condiţia recuperării creanţelor în cel mai înalt grad posibil. Apoi, ca în istoria umanităţii, binele comun trans­cende insignifianta împlinire a unei generaţii: ajutarea debitoarei să rămână în circuitul comercial aduce prosperitate pentru un potenţial infinit de creditori, oricum mai mare decât numărul finit al celor înscrişi acum la masa credală.

Insolvenţa înseamnă drepturile creditorilor, dar ce se întâmplă când un drept azvârlit într‑o coadă de articol ajunge să le anuleze pe toate celelalte? Art. 143 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014 sau dreptul la executare silită al creditorilor curenţi, în vigoare din 2 octombrie 2018, a ajuns să pună pe jar multiple proceduri. La propriu, fiindcă, dincolo de debandada aplicării efective, unde nimeni nu mai este sigur de nimic (ce înseamnă insolvenţa sau executarea silită?), practicienii se întreabă oare cu ce s‑au ocupat înainte în proceduri, dacă acum acţiunile de interpretare a executărilor silite le consumă tot timpul?

Nu reluăm argumentele^[ii], ci vorbim despre cine are dreptul să le aleagă. Care judecător este competent material? Cel de la instanţa de drept comun, respectiv de la judecătorie, sau judecătorul‑sindic învestit a judeca dosarul de insolvenţă? Executarea silită asupra bunurilor debitoarei aflate în insolvenţă este totuna cu executarea silită asupra bunurilor unei debitoare care nu se găseşte în procedura colectivă?

Am spicuit proaspăta jurisprudenţă, dar divergentă, cu privire la aceste chestiuni. La final, am inclus propria optică.

1. Judecătoria este competentă
2. a) Situaţia juridică a debitoarei nu determină competenţa sindicului

1. Potrivit art. 260 alin. (1) şi (4) C. pr. fisc., cu denumirea marginală „Contestaţia la executare silită”: „(1) Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii. (…) (4) Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă”.
2. Întrucât norma citată, normă cu caracter special, nu prevede care dintre instanţe din ierarhia judiciară este competentă material să soluţioneze contestaţia la executare, înseamnă că se aplică legea generală, respectiv Codul de procedură civilă, care la art. 713 prevede că contestaţia se introduce la instanţa de executare, iar în art. 641 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, cu denumirea marginală „Instanţa de executare”, se arată că: „(1) Instanţa de executare este jude­cătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. (2) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe”.
3. Din interpretarea normelor citate reiese că judecătoria pe raza căreia se află organul de executare este competentă să soluţioneze o ordonanţă preşedinţială care vizează un act de executare silită.
4. Judecătorul‑sindic nu este competent să judece prezenta cerere şi ca urmare a următoarelor considerente: chiar dacă cererea nu este întemeiată în drept pe Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi pe Codul de procedură civilă, fără indicarea în concret a dispoziţiilor aplicabile, admi­nistratorul judiciar doreşte, practic, suspendarea provizorie a unei proceduri de executare silită începute împotriva debito­rului de către organul fiscal.
5. Competenţele judecătorului‑sindic sunt strict limitate la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind pro­cedura insolvenţei, şi care reia, practic, toate cererile, contes­taţiile ce sunt înscrise în cuprinsul legii la diverse secţiuni. Între aceste atribuţii nu sunt incluse şi cererile de ordonanţă preşedinţială sau contestaţiile la executare silită.
6. Într‑un mod mai general sunt definite atribuţiile jude­cătorului‑sindic în art. 11 alin. (2): „Atribuţiile judecăto­rului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”. Nici în cadrul acestei definiţii mai generale nu poate fi încadrată cererea administratorului judiciar întrucât aceasta nu vizează activitatea sa, ci o executare silită începută de un organ bugetar.
7. Pe de altă parte, natura cererii adresate instanţelor de judecată nu se confundă cu situaţia juridică în care se află una dintre părţi. Cu alte cuvinte, cererea administratorului judiciar nu este aferentă procedurii insolvenţei pentru că este formulată de administratorul judiciar al unui debitor aflat în insolvenţă. De aceea, pot exista cauze în care debitoarea este parte şi care nu sunt de competenţa judecătorului‑sindic, cum sunt acţiunile în pretenţii ale debitorului aflat în procedură de insolvenţă împotriva debitorilor săi şi care, aparent, sunt aferente procedurii insolvenţei, dar nu sunt de competenţa judecătorului‑sindic, ci a instanţelor de drept comun.

8. Decizia nr. 1470/2019, Tribunalul BucureştiInterpretând această prevedere legală, doctrina arată că judecătorul‑sindic conduce întreaga procedură de la deschi­dere şi până la închidere, marcând etapele parcurse de pro­cedură şi tranşând asupra con­flictelor şi litigiilor sau rezol­vând ce­re­rile cu privire la drepturile partici­panţilor. În aceste situaţii conflictuale, judecătorul‑sindic exercită controlul de legalitate privind măsurile luate de practicianul în insol­venţă sau solu­ţionează contestaţiile şi obiecţiunile participanţilor la pro­cedură.
9. Cererea administratorului judi­ciar excedează în mod vădit compe­tenţei judecătorului‑sindic întrucât, deşi debitorul pe care îl administrează se află în reorganizare judiciară, ce­rerea sa nu reprezintă o contestaţie sau obiecţiune cu privire la procedura în sine, ci vizează executarea silită a unor creanţe bugetare.

1. b) Executarea silită iniţiată asupra debitoarei nu priveşte procedura insolvenţei

1. Toate actele juridice a căror anulare s‑a solicitat sunt acte administrative fiscale în sensul art. 1 pct. 1 din Legea
   nr. 207/2015, respectiv sunt acte emise de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de persoana căreia îi sunt adresate, în speţă debitoarea în insolvenţă. Titlurile executorii şi somaţiile atacate sunt acte întocmite în cadrul executării silite fiscale desfăşurate de pârâtă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015.
2. În conformitate cu decizia ÎCCJ‑RIL nr. XIV din
   5 februarie 2007, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împo­triva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de exe­cutare, a refuzului organelor de executare fiscală de a înde­plini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
3. Concluzionând, judecătorul‑sindic reţine că atacarea pe fond a actelor administrative fiscale mai sus menţionate, devenite titluri executorii prin ajungerea creanţelor pe care le constată la scadenţă, precum şi a actelor de executare silită fiscală poate fi efectuată doar pe calea contestaţiei la exe­cutare, cerere în justiţie care este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare.
4. Împrejurarea că debitoarea se află în reorganizare judiciară, în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006, nu prezintă nicio relevanţă pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze prezenta cerere de pronunţare a unei ordonanţe preşedinţiale. Anularea actelor administrative fiscale mai sus arătate nu se regăseşte între atribuţiile enumerate (neexhaus­tiv) în cuprinsul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, iar
   art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că atribuţiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii lichidatorului şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.
5. Actele administrative fiscale mai sus arătate, inclusiv executarea silită fiscală individuală şi actele de executare silită fiscală propriu‑zise, sunt acte juridice străine de procedura insolvenţei, astfel încât verificarea legalităţii şi/sau a temei­niciei lor excedează competenţei judecătorului‑sindic.

Decizia nr. 353/2019, Tribunalul Comercial Cluj

1. c) Admiterea competenţei materiale a sindicului ar încălca principiul specializării

1. Procedura reglementată de Legea insolvenţei este o procedură specială de executare silită având caracter unitar, colectiv, concursual şi egalitar, care vizează toate bunurile comerciantului/profesionistului debitor (art. 3 din Legea
   nr. 85/2014) şi a cărui menire este să dea satisfacţie intereselor legale ale creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe, adică acoperirea pasivului creditorilor concursuali, prin reorga­nizarea debitorului sau prin faliment, asigurându‑se astfel în mod real o maximizare a averii debitorului, prin protecţia creditorilor concursuali de executări silite individuale în care pot fi afectate chiar drepturile acestora.
2. Aceste caracteristici se desprind din reglementările Legii nr. 85/2014, printre care redăm, cu titlu de exemplu, cele ale art. 2 şi art. 5 pct. 44 şi 45.
3. În cazul de faţă este vorba, fără niciun dubiu, despre o formă de executare silită individuală demarată de către organul fiscal, împotriva căreia debitoarea a învestit deja instanţa de drept comun ce are plenitudine de jurisdicţie în calitate de instanţă de executare, conform art. 651 C. pr. civ. raportat la art. 714 C. pr. civ.
4. Deci, fără a antama fondul cauzei relativ la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 39 alin. (2), art. 143 alin. (1) şi art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, coroborat cu cele ale art. 213 alin. (2) C. pr. fisc., aspect ce revine instanţei competente a se pronunţa asupra fondului cauzei, judecătorul‑sindic apreciază că, raportat la dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, are competenţe limitate în procedura insolvenţei, iar prin modificările aduse de către O.U.G. nr. 88/2018, acestea nu i‑au fost lărgite. Dacă am aprecia în sens contrar, ar însemna ca acesta să soluţioneze şi ordonanţele de plată, precum şi celelalte acţiuni de drept comun sau cele care au o competenţă specială (art. 351
   C. pr. fisc.), în sensul că acesta ar avea o plenitudine de competenţă indiferent de natura şi obiectul cauzei, aspect care ar contraveni şi principiului specializării prevăzut de legile de organizare judiciară, dar ar încărca şi în mod nejustificat activitatea acestuia.
5. Aceste aspecte legate de competenţa specializată privesc şi ipoteza executării silite individuale, chiar dacă acea executare este pornită de către organele fiscale cu privire la eventuale creanţe curente pentru care creditorul fiscal a emis titluri executorii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 260
   alin. (3) C. pr. fisc., aspect ce se desprinde şi din conside­rentele statuate de ÎCCJ, în dezlegarea unor chestiuni de drept date prin Decizia nr. 11 din 18 aprilie 2016.

Sentinţa nr. 143/2019, Tribunalul Sibiu

1. Sindicul este competent
2. Dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează în temeiul art. 342 cu prevederile Codului de procedură civilă, în timp ce în temeiul art. 45 coroborat cu art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic poate fi sesizat cu chestiuni litigioase, cereri contencioase sau necontencioase ce au legătură cu procedura insolvenţei.
3. Interpretând aceste dispoziţii legale se reţine că sesi­zarea sa, învestirea din punct de vedere procedural pe calea ordonanţei preşedinţiale a judecătorului‑sindic, nu poate fi de plano exclusă.
4. Mai departe, referitor la domeniul de aplicare a ordo­nanţei preşedinţiale, se reţine că scopul pentru care legiui­torul a instituit o asemenea procedură rezultă din prevederile
   art. 997 alin. (1), şi anume luarea unor măsuri provizorii cu privire la o situaţie de fapt dedusă judecăţii în condiţiile în care şi celelalte cerinţe de admisibilitate sunt îndeplinite.
5. Faptul că se solicită cu titlu de măsură provizorie suspendarea executării silite, folosindu‑se totodată termi­nologia de suspendare provizorie, care este o noţiune juridică având conţinut autonom şi de sine stătător, conduce la dispoziţiile art. 719 alin. (7) C. pr. civ. De altfel, în demersul său, debitoarea a procedat totodată la formularea unei contestaţii la executare, cadru în care a formulat şi cerere de suspendare a executării silite, tocmai pentru că, în mod tipic, situaţiile de genul celei deduse jude­căţii se întâlnesc în materia dreptului comun al contestaţiei la executare.
6. Apreciind că nu există temei pentru a spune într‑un mod lipsit de echivoc faptul că dispoziţiile art. 719 alin. (7)
   C. pr. civ. instituie o procedură de sine stătătoare, se va reţine că este admisibilă formularea ordonanţei preşedinţiale apte să învestească judecătorul‑sindic pentru a urmări efectul concret al suspendării provizorii: ridicarea măsurilor de executare, care devine astfel chiar obiectul pretenţiilor invocate (dispoziţii de drept procesual devenite practic drept material în litigiul de faţă).

Decizia nr. 96/2019, Tribunalul Comercial Mureş

1. Văzând că în cererea cu care a fost învestită instanţa s‑a solicitat ca, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să se anuleze măsurile de executare silită din dosarul de executare, fiind invocate în motivare exclusiv texte legale din Legea
   nr. 85/2014, precum şi art. 997‑999 C. pr. civ., la primirea cererii s‑a pus în vedere de către judecătorul‑sindic admi­nistratorului judiciar să indice temeiul de drept al acesteia.
2. Astfel, petenta a indicat următoarele prevederi legale ce justifică formularea cererii: art. 997 şi urm. C. pr. civ. Având în vedere situaţia particulară a debitoarei, aflată în reorga­nizare judiciară, prin prisma prevederilor art. 342 din Legea nr. 85/2014, s‑au invocat şi prevederile legii speciale, respectiv art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, inclusiv cu incidenţă în cauză pentru prevederile art. 2 şi 4 din Legea
   nr. 85/2014, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv cu privire la atribuţiile administratorului judiciar de a formula cereri, la prevederile art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea
   nr. 85/2014, prin raportare la art. 45 din Legea nr. 85/2014.
3. Aşadar, administratorul judiciar a urmărit ca, în virtutea dispoziţiei din Legea insolvenţei care prevede completarea acesteia cu prevederile Codului de procedură civilă în măsura în care acestea nu contravin legii speciale, pe calea ordonanţei preşedinţiale, ce permite luarea unor măsuri provizorii, în cazuri grabnice, judecătorul‑sindic să se pronunţe, în virtutea atribuţiei reglementate de art. 45 alin. (2) teza I din Legea
   nr. 85/2014 („atribuţiile judecătorului‑sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al administratorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”) asupra unei cereri de natură judiciară aferentă procedurii insolvenţei, cu care administratorul judiciar l‑a sesizat în temeiul art. 58 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 85/2014.
4. Or, este evident că solicitarea adresată instanţei, chiar dacă are ca scop anularea unor măsuri de executare silită, reprezintă o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenţei, întrucât priveşte strict analiza legalităţii acestor măsuri exclusiv din perspectiva unor prevederi ale Legii insolvenţei, respectiv ale art. 143 din Legea nr. 85/2014 şi ale unor principii statuate de Legea insolvenţei.
5. Ca urmare, nu se poate aprecia că cererea adresată judecătorului‑sindic are calificarea juridică a unei contestaţii la executare, care ar reveni spre competenta soluţionare a judecătoriei, ca instanţă de executare, întrucât cauza juridică a cererii este circumstanţiată strict prevederilor Legii
   nr. 85/2014, aşadar, este o cerere în materia insolvenţei; or, art. 120 C. pr. civ. prevede că cererile în materia insolvenţei sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, corespunzător compe­tenţei statuate prin art. 8 din Legea nr. 85/2014.

Sentinţa nr. 71/2019, Tribunalul Dâmboviţa

1. d) Competenţa soluţionării ordonanţei preşedinţiale este generată automat de învestirea sindicului cu acţiunea pe fond

1. Cu privire la competenţa de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială, tribunalul reţine incidenţa preve­derilor art. 998 C. pr. civ, potrivit cărora „cererea de ordo­nanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului”. Este de reţinut că regula stabilită de legiuitor în materie de com­petenţă a fost de raportare la competenţa instanţei care judecă fondul.
2. Chiar dacă, în concret, discuţiile cu privire la com­petenţă se poartă şi cu privire la acţiunile în anulare introduse în dosarele asociate a8 şi a9, până la o eventuală soluţie în acţiunile de fond care să stabilească o altă competenţă, tribunalul apreciază ca suficient să se reţină că a fost învestit cu soluţionarea şi a acţiunilor privind fondul dreptului.
3. Este de observat faptul că nu este în atributul instanţei învestite cu soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială, care, prin definiţie, nu antamează fondul pretenţiilor, să stabilească instanţa competentă asupra fondului, competenţa urmând a fi apreciată în concret prin raportare la instanţa învestită deja cu acţiunea în care se pune în discuţie fondul, având în vedere şi dispoziţiile art. 123 C. pr. civ. Nu s‑ar putea ajunge ca pe calea ordonanţei preşedinţiale, al cărei scop este să dispună măsuri vremelnice ce nu antamează fondul, să se stabilească aspecte litigioase ce ţin exclusiv de judecata cauzei în fond.

4. Sentinţa nr. 218/2019, Tribunalul BacăuTribunalul reţine că a fost învestit şi cu soluţionarea cererii având ca obiect anulare poprire cont unic dosar a8, formulată împotriva măsurii popririi instituite prin adresa de înştiinţare privind înfiinţarea popririi şi a tuturor măsurilor de executare silită efectuate în baza titlului executoriu nr. x din 12 februarie 2019 emis în dosarul de executare, acţiune în care se solicită anularea acestora şi suspendarea tuturor măsurilor de executare silită până la soluţionarea prezentei cauze, în temeiul dispoziţiilor art. 2, art. 45 alin. (2), art. 75 alin. (1) şi art. 163 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
5. Pe cale de consecinţă, instanţa, văzând că a fost înves­tită şi cu acţiuni privind fondul pretenţiilor, constată că este competentă material să solu­ţioneze cererea de ordonanţă preşedin­ţială prin care se cer măsuri vremelnice până la soluţionarea cauzelor pe fond.

1. Concluzii
2. Întrebarea fundamentală nu este „cine judecă?”, ci „ce judecă?”. Comuna executare silită asupra bunurilor debi­toarei, în caz de insolvenţă, se traduce în fapt în speciala executare silită a drepturilor tuturor creditorilor. Cât timp, după deschiderea procedurii, masa patrimonială a debitoarei este afectată exclusiv derulării procedurii colective, nu mai putem vorbi de ţintirea precisă a îndatoratului, ci doar de pagube colaterale aduse tuturor victimelor care au venit să ceară despăgubiri.
3. Desigur că situaţia juridică a debitorului nu atrage competenţa materială a sindicului în orice litigiu îl priveşte pe falit. Însă situaţia juridică a înseşi procedurii colective, respectiv a tuturor măsurilor pe care tocmai sindicul le‑a dispus la deschidere, nu reprezintă un simplu litigiu, ci tocmai esenţa atribuţiilor magistratului.

Dacă negăm asta, ne găsim în situaţia în care admitem că sindicul este competent să se pronunţe cu privire la cererea creditorului de ridicare a suspendării şi executare individuală a unui bun în procedură, fiindcă ne spune expres asta art. 78, dar nu admitem că sindicul este competent să judece poprirea instituită de acelaşi creditor pe contul unic al procedurii, doar pentru că nicăieri nu se prevede asta expres şi, de această dată, creditorul nici n‑a cerut nimănui acordul.

Când art. 45 enumeră neexhaustiv atribuţiile sindicului, are în vedere învestirea acestuia cu obligaţia de a proteja întreaga pădure, iar nu cu îngrijirea anumitor copaci. Ce rost mai are varul meu proaspăt aplicat pe tulpina unui arbore când el nu mai are pământ fertil de care să se prindă?

3. Bulversarea practicienilor dată de valul de executări silite iscat după introducerea intempestivă a art. 143 alin. (1), tradusă în formularea de acţiuni în grabă cu petite variind de la anularea măsurilor de executare silită, la ridicarea popri­rilor, la suspendarea măsurilor până la constatarea nulităţii, bazate atât pe Codul de procedură fiscală, cât şi pe Legea
   nr. 85/2014, trebuie pusă în context.

Nimeni nu ştie azi ce înseamnă exact executarea silită discre­ţionară în insolvenţă, dar toată lumea ştie ce nu înseamnă: respectarea scopului insolvenţei. Sindicul, întâiul gardian învestit de lege s‑o protejeze, trebuie să facă calificarea acţiunii în funcţie de finalitatea ei (ICCJ, 2011: „instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, calificarea acţiunii se va face nu după natura termenilor folosiţi de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii”).

4. Fără să repetăm argumentele jurisprudenţiale aduse cu privire la competenţa sindicului în judecata ordonanţei preşedinţiale de suspendare a executării silite, adaugăm doar că însăşi Legea nr. 85/2014 face trimitere expresă la acest atribut: conform art. 70 alin. (5), creditorul poate cere sindi­cului suspendarea actelor de înstrăinare a activelor de către debitor, până la judecata cererii de deschidere a procedurii^[iii], tocmai pe calea ordonanţei.

În acest context, ne întrebăm dacă este mai importantă deschiderea formală a procedurii, iar nu derularea efectivă şi finalitatea acesteia.

Note

^[i] Când s‑au apucat de agricultură, strămoşii noştri nu ştiau că vor renunţa la timpul liber, dieta diversificată şi plăcerea de a trăi în armonie cu natura, în schimbul unei vieţi scurte, de trudă continuă pentru îngrijirea unor banale plante. Traiul într‑o singură locaţie şi legarea dietei de un singur aliment a însemnat reţeta sigură pentru focare de viruşi necruţători şi moarte generată prin foamete. O simplă secetă sau inundaţie însemna sfârşitul unui întreg sat, pe atunci literal întreaga omenire cunoscută.

^[ii] A.Şt. Clopotari, Executarea silită a insolvenţei: de la liberarea de sechestre penale la eliberarea de certitudini, în Phoenix nr. 66/2018.

^[iii] Art. 70 alin. (5): „Creditorul care are înregistrată o cerere de deschidere a procedurii, în cazuri urgente, până la data judecării cererii, poate solicita judecătorului‑sindic pronunţarea unei ordonanţe preşe­dinţiale prin care să dispună măsuri vremelnice, în scopul suspendării operaţiunilor de înstrăinare a unor bunuri sau drepturi patrimoniale impor­tante din averea debitorului, sub sancţiunea nulităţii, precum şi măsuri de conservare a acestor bunuri”.