DEPOZITARUL JUDICIAR DIN PROCEDURA FALIMENTULUI – O ANOMALIE LEGISLATIVĂ

ABSTRACT

The judicial deposit, as institution, has gradually become an anomaly without practical applications when it comes to defining the obligations and resposibilities of insolvency practitioners

KEYWORDS: judicial depository • bankruptcy • necessary deposit

Motto: Fiecare vrea să facă, să apese asupra altuia nenorocirile care îl zdrobesc (Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel‑Munck, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010).

 

Definiţia[i] noţiunii de anomalie se reflectă la nivelul următo­rului concept: „(…) ceea ce constituie un defect”.

Instituţia depozitarului judiciar în procedura de faliment îşi are originea în dispoziţiile art. 752 din C. com. anterior[ii], în prezent abrogat. Acesta, la rândul său, îşi are ca sursă de inspiraţie Codul comercial italian.

Instituţia se regăseşte în actele normative ulterioare, într‑o redactare textuală aproape neschimbată:

 

Sediul materiei

 

Art. 752 C. com. – „Inventarul odată terminat, judecă­torul‑sindic se constituie depozitar judiciar al mărfurilor, banilor, titlurilor de creanţe, registrelor, hârtiilor, mobilelor şi celorlalte obiecte ale falitului.

Judecătorul‑sindic va putea lua, cu aprobarea tribunalului, orice măsură de asigurare pentru paza bunurilor falimentului, pentru care este constituit depozitar judiciar.

Banii trebuie să fie depuşi la Casa de Depuneri, iar recipisa la tribunal.

În ce se atinge de registrele şi de hârtiile falitului în caz de acţiune penală pentru fals, se va urma conform art. 454 şi 457 şi altor dispoziţiuni relative din codul de instrucţiune criminală” (s.a.).

Comentariu referitor la art. 743‑753 C. com.:

„Cea dintâi prerogativă pusă în sarcina judecătorului‑sindic consta în punerea sigiliilor şi facerea inventarului (art. 743‑753 C. com.), în urma acestor operaţiuni devenind un depozitar judiciar al tuturor bunurilor falitului şi având explicită sarcina pazei acestora” (s.a.).

Doar lichidităţile băneşti urmau a fi depuse la Casa de Depuneri, iar potrivita recipisă la tribunal.

Aceste operaţiuni erau întreprinse în temeiul informaţiilor cuprinse în registrele şi celelalte hârtii profesionale ale comerciantului şi pe care acesta era îndatorat a le prezenta sindicului, în caz contrar căzând sub spectrul unei instrucţiuni penale imediate, după inventarierea lor şi culegerea informa­ţiilor utile administrării falimentului, sindicul urmând a le depune de îndată la grefa tribunalului.

Dupa preluarea în chip de depozitar al averii falitului, în temeiul informaţiilor desprinse din registrele şi celelalte hârtii ale falitului, judecătorulsindic identifica creditorii, pe care îi cuprindea într‑un tablou, după care iniţia corespondenţa cu aceştia, în vederea declaraţiunii creanţelor, şi proceda la verifi­carea lor, ascultând şi pe falit – art. 754, art. 768‑780 C. com.

În elaborarea Cărţii a III‑a privitoare la faliment, legiuitorul a avut în vedere debitorul comerciant persoană fizică, societăţilor comerciale nefiindu‑le adresate decât un număr redus de reglementări.

Pe cale de consecinţă, putem aprecia că, în acele circumstanţe, funcţia judecătorului‑sindic de depozitar judiciar al averii debitorului comerciant persoană fizică era restrânsă explicit la datoria de a asigura paza acesteia, astfel încât nu ridica probleme deosebite la acea vreme.

 

Evoluţia reglementărilor ulterioare Codului comercial

 

Legea nr. 64/1995 – art. 112 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 64/1995 a abrogat dispoziţiile din Codul comer­cial (Cartea a III‑a) privitoare la faliment.

Legea nr. 85/2006 – art. 114 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfăşurării inventarierii, ia în posesie bunurile, deve­nind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 85/2014 – art. 152 alin. (2) – „Pe măsura desfă­şurării inventarierii lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Art. 152 alin. (2) s‑a păstrat în forma iniţială de la proiectul initiatorului (PL‑x nr. 90/2014 depus la Camera Deputaţilor) şi până la finalizarea procedurii legislative.

Expunerea de motive nu face vreo referire la argumentarea acestei instituţii.

Legislaţia italiană, care a inspirat la origine şi Codul comercial, a suferit la rândul ei o serie de reforme majore.

Legea italiană a falimentului nr. 155/2017, intrată în vigoare în 14 noiembrie 2917, dispune, în cadrul art. 88, că admi­nistratorul judiciar ia în posesie bunurile care figurează în inventar, împreună cu înregistrările contabile şi documentele falimentului.

Aşadar, luarea în posesie este stipulată expres atât în legislaţia română, cât şi în cea italiană. Spre deosebire însă de legislaţia actuală italiană, care nu prevede expres instituţia depozitului judiciar, legislaţia română o menţine în toate reglementarile, în cronologia lor.

 

Ce natură are însă depozitul judiciar şi ce efecte are luarea în posesia a bunurilor?

 

Codul civil reglementează contractul de depozit în Cartea a V‑a, Titlul IX – „Diferite contracte speciale”, Capitolul XII – „Contractul de depozit”, art. 2.103‑2.143.

Contractul de depozit este definit în art. 2.103 ca fiind contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a îl păstra pentru o perioada de timp şi de a‑l restitui în natură.

În alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului, cu excepţia cazului în care depozitarul deţine deja bunul cu un alt titlu.

Legiuitorul a menţinut caracterul tradiţional de contract real al depozitului, remiterea bunului fiind o condiţie esenţială pentru încheierea valabilă a contractului.

Concepţia tradiţională de contract real al depozitului se regăseşte şi în legislaţia altor state – de exemplu: Austria, Belgia, Italia, Portugalia şi Spania.

În Franţa, remiterea materială a bunului este necesară pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, însă părţile pot încheia un antecontract de depozit care produce efecte similare contractului în sine.

În legislaţia recent modificată a altor state europene, con­tractul de depozit a căpătat caracter consensual.

Este de menţionat aici situaţia Ungariei, Olandei şi Germaniei.

În legislaţia Poloniei sunt reglementate două tipuri de con­tracte asemănătoare, contractul de păstrare a unui bun, con­tract cu caracter real, şi contractul de depozit, contract cu caracter consensual.

(*Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, volume 4, Issue 1/2015 – http://juridica.ugb.ro, A. Opriţoiu, p. 2)

 

În opinia noastră, depozitul judiciar, reglementat în materia falimentului din legislaţia română, este un veritabil depozit necesar, astfel cum este el consacrat de art. 2.124
alin. (1) C. civ.

Depozitul necesar este o variantă a depozitului propriu‑zis care se constituie în împrejurări deosebite, când „bunul a fost încredinţat unei persoane sub constrângerea unei întâm­plări neprevăzute, care făcea cu neputinţă alegerea persoa­nei depozitarului şi întocmirea unui înscris constatator al contractului”.

Astfel, în condiţiile unor evenimente neprevăzute: incendii, cutremure, inundaţii etc., deponentul nu are posibilitatea ale­gerii depozitarului şi nici a materializării contractului (ca instrumentum).

De precizat însă este faptul că depozitul necesar are la bază acordul de voinţă al părţilor contractante. Astfel, „întâmplările neprevăzute” nu sunt de natură să determine perfectarea con­tractului fără consimţământul părţilor.

Potrivit art. 2.125 C. civ. (cu tot caracterul convenţional al depozitului necesar), „depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta”.

Datorită împrejurărilor şi imposibilităţii preconstituirii unui înscris, contractul poate fi probat prin orice mijloc de probă, cum ar fi proba cu martori sau prin prezumţii legale [oricare ar fi valoarea bunului – art. 2.124 alin. (2) C. civ.].

De menţionat este faptul că dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile exclusiv probaţiunii contractului, nu şi asupra dovezii naturii şi valorii lucrului.

 

În lumina celor mai sus arătate, considerăm că ne aflăm în ipoteza unui depozit necesar, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 2.124 alin. (1) C. civ.

 

Consecinţele juridice se regăsesc în următoarele texte de lege:

 

Art. 2.125 C. civ. – „Obligaţia de acceptare” – „Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta” (s.a.).

Art. 2.126 C. civ. – „Regim juridic” – „Depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor apli­cabile depozitului neremunerat” (s.a.).

 

Aşadar, de la momentul efectuării inventarului, debitorul pierde posesia bunurilor, aceasta fiind transferată către lichi­datorul judiciar.

Codul civil, în cadrul art. 2.106 alin. (1), precizează că depo­zitul este gratuit, dacă din convenţia părţilor, din uzanţe ori alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.

Legiuitorul a păstrat concepţia tradiţională, creând astfel prezumţia că, în lipsa unei stipulaţii contrare, depozitul este cu titlu gratuit.

Pe cale de consecinţă, situaţia în care se află practicianul în insolvenţă este aceea a unui depozit încheiat cu titlu oneros, având în vedere că acesta devine, prin efectul legii, odată cu inventarierea, depozitar judiciar al bunurilor, iar pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege judecătorul‑sindic îi stabileşte o retribuţie.Excepţia de la această prezumţie relativă o constituie situaţia în care depozitarul este un profesionist, caz în care contractul de depozit este încheiat cu titlu oneros, chiar şi atunci când părţile nu au prevăzut cuantumul remuneraţiei, conform art. 2.106 alin. (2) C. civ., aceasta urmând a fi stabilită de instanţa judecătorească, în funcţie de valoarea serviciilor prestate.

 

În această interpretare, rezultă că se con­turează o regulă şi o excepţie, acestea regăsindu‑se în dispoziţiile Codului civil:

Regula – Cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea a 2‑a a Capitolului XII – art. 2.124 şi urm. C. civ. (depozitul necesar), depozitul necesar este guvernat de regulile comune privind contractul de depozit [art. 2.126 alin. (1)].

În cazul depozitului necesar, depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor aplicabile depozitului neremunerat [art. 2.126 alin. (2) C. civ.].

Textul face trimitere la dispoziţiile art. 2.107 alin. (1) C. civ.: „Dacă nu s‑a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri”.

 

Excepţia – Art. 2.107 alin. (2) C. civ. prevede că, „în lipsa de stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este remunerat sau este un profesionist ori i s‑a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă” (s.a.).

Apreciem că această din urmă dispoziţie este aplicabilă în situaţia depozitarului judiciar, deoarece, deşi ne aflăm în ipoteza unui depozit necesar, acesta este cu titlu oneros (retribuirea lichidatorului stabilită prin hotărâre judecătorească), depozitarul fiind, de asemenea, un profesionist. Pe cale de con­se­cinţă, acestuia nu‑i vor mai fi incidente regulile depozitului neremunerat.

În consecinţă, obligaţia lichidatorului judiciar va fi aceea de păstrare a bunurilor cu prudenţa şi diligenţa unui bun profesionist, spre deosebire de situaţia depozitului cu titlu gratuit, în care ar fi avut obligaţia de a se îngriji de bunurile luate în depozit ca de propriile sale bunuri.

Se întâlnesc însă situaţii în care natura obligaţiilor asumate de lichidatorul judiciar are un caracter complex, nelimitându‑se la o simplă obligaţie de depozitare a unor bunuri, ci implicând şi alte obligaţii, cum ar fi administrarea şi valorificarea acestora, astfel încât depozitarea în sine este doar o componentă a acestor obligaţii.

Cu referire la legislaţia altor state, arătăm că în Belgia, Austria, Germania, Olanda, Scoţia, Spania şi Anglia, atunci când depozitarea este o obligaţie secundară faţă de obligaţia principală asumată, răspunderea celui care deţine bunul va fi atrasă conform reglementărilor care sunt aplicabile obligaţiei principale.

Faţă de cele de mai sus, putem concluziona că şi lichidatorul judiciar se regăseşte într‑o situaţie complexă, datorită atribuţiilor conferite de legea specială.

Lichidatorul nu este numai un simplu depozitar judiciar al bunurilor, el fiind totodată învestit şi cu atribuţiile manageriale, de bună administrare a acestora pentru scopul consacrat de lege, şi anume acela al maximizării averii debitorului. Totodată, acesta va proceda la valorificarea acestora în interesul creditorilor, încheind contracte de vânzare‑cumpărare/procese‑verbale de adjudecare (art. 158 din Legea nr. 85/2014).

Făcând o retrospectivă a reglementărilor din legislaţia comparată şi raportându‑ne la dispoziţiile legale privind falimentul în România, ne întrebăm, pe bună dreptate, care sunt natura, întinderea şi limitele răspunderii lichidatorului judiciar care ia în depozit judiciar bunurile debitorului, exercitând posesia asupra acestora, asumându‑şi toate obli­gaţiile de pază şi conservare, inclusiv obligaţiile de mediu, procedând, totodată, la valorificarea lor în interesul creditorilor.

Se naşte şi întrebarea dacă nu cumva răspun­derea lichidatorului va fi aceea care rezultă din însăşi natura activităţii sale principale, şi nu din aceea de simplu depozitar, nemafiind incidente dispoziţiile Codului civil.

Răspunsul ar putea fi afirmativ, ţinând seama şi de com­plexitatea situaţiilor în care se poate regăsi un lichidator judiciar la momentul preluării bunurilor în depozit, şi mai ales a unor situaţii particulare, care cad sub incidenţa unor legi speciale.

 

Excepţie de la regulă?

 

O veritabilă excepţie o constituie situaţia în care averea debitorului cuprinde bunuri care se află sub incidenţa unui regim special, cum este cel reglementat de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor[iii].

Ne aflăm în ipoteza în care este desemnat lichidatorul judiciar al unei societăţi care deţine, comercializează şi/sau închi­riază arme, piese de schimb, accesorii şi muniţie, din categoriile care intră sub incidenţa reglementărilor legale mai sus menţionate.

Ipoteza nuanţată priveşte situaţia în care societatea debitoare nu mai are nici autorizaţiile valabile necesare pentru deţinerea, manipularea, transportul şi comercializarea bunurilor mai sus men­ţionate şi nici armurier autorizat, angajat pentru aceste operaţiuni.

În această situaţie, lichidatorul judiciar nu poate efectua inventariarea bunurilor decât scriptic, neavând abilitatea legală de manipulare a bunurilor (nu este armurier).

Lichidatorul va putea efectua doar o inventariere scriptică, neluând bunurile în posesie, deoarece legea specială interzice aceasta (art. 23‑24 şi art. 95 şi urm., art. 141 din Normele metodologice de aprobare a Legii nr. 295/2004).

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 85/2014, lichidatorului judiciar fiindu‑i interzis să încheie contracte de vânzare pentru aceste bunuri.

Lichidatorul judiciar va avea doar posibilitatea de a da bunurile în depozit/subdepozit şi regim de consignaţie unui armurier autorizat în condiţiile legii (art. 147‑148 din Normele metodologice de aprobare a Legii nr. 295/2004).

Cu referire la tema abordată, devin aplicabile dispoziţiile legale din Codul civil (art. 2.112‑2114 privind încredinţarea bunurilor de către depozitar).Armurierul le va vinde către terţi în condiţiile stabilite în cadrul procedurii de faliment, sumele de bani urmând a fi virate de armurierul consig­natar în contul de avere al falitei.

Art. 2.112 – „Încredinţarea bunului” – „Depo­zitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului, fără consimţamântul deponentului, cu excepţia cazului în care este silit de împrejurări să procedeze astfel” (s.a.).

Art. 2.113 – „Încredinţarea bunului către subdepozitar” – „(1) Depozitarul îndreptăţit să încredinţeze unei alte persoane păstrarea bunului răspunde numai pentru alegerea acesteia sau pentru instrucţiunile pe care i le‑a dat, cu condiţia să fi adus de îndată la cunoştinţa deponentului locul depozitului şi numele persoanei care a primit bunul ( în cazul nostru, se va aduce la cunoştinţa judecătorului‑sindic, deoarece depozitul este prin efectul legii, iar răspunderea este antrenată faţă de instanţă/judecătorul‑sindic, şi nu faţă de deponent – debitoarea aflată în faliment – n.a.).

(2) În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.

(3) În toate cazurile, subdepozitarul răspunde faţă de depo­nent pentru fapta sa” (s.a.).

 

Răspunderea

 

Art. 2.114 – „Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s‑a folosit de bunul depozitat sau l‑a încredinţat unei terţe persoane răspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi‑ar fi depăşit drepturile.”

Aşadar, lichidatorul judiciar este obligat, prin regle­mentările legale mai sus aratăte, să procedeze astfel:

‑ să inventarieze bunurile, fără manipularea acestora şi fără a le lua în posesie;

‑ să le încredinţeze unui subdepozitar – armurier autorizat pe bază de contract – şi să înştiinţeze de îndată judecătorul‑sindic despre aceasta;

‑ în situaţia în care contractul este cu titlu oneros, subde­pozitarul urmând a fi plătit din averea debitorului, apreciem că se impune aprobarea adunării creditorilor.

Lichidatorul judiciar va răspunde pentru fapta subdepo­zita­rului ca pentru fapta sa proprie, iar subdepozitarul va răspunde faţă de deponent (judecătorul‑sindic).

De ce anomalie?

Instituţia depozitului judiciar devine în multe situaţii secundară activităţii principale a lichidatorului judiciar, astfel încât se va crea o confuzie în ceea ce priveşte natura şi întinderea răspunderii acestuia.

Luând în discuţie şi situaţiile speciale în care depozitul judiciar devine, prin constrângerea altor norme de drept, inoperant, fără a include aici şi obligaţiile de mediu pentru deţinerea şi manipularea substanţelor periculoase, depozitul judiciar poate deveni o „capcană” în derularea procedurii şi activitatea lichidatorului judiciar, acesta fiind supus unor sancţiuni severe.

De precizat este că nu întâlnim în toate legislaţiile europene instituţia depozitarului judiciar.

Ca o exemplificare de drept comparat, în argu­mentarea celor susţinute, facem referire la legislaţia spaniolă privind falimentul.

Art. 82 – Întocmirea inventarului (Secţiunea a 2‑a din Legea nr. 22/2003 din 9 iulie 2003 privind procedura insolvenţei, modificată şi completată prin Legea nr. 9/2015 – formă publi­cată de Ministerul Spaniol de Justiţie în anul 2015):

1.   Practicienii în insolvenţă întocmesc un inventar cât mai curând posibil, care va conţine lista şi evaluarea proprietăţilor, bunurilor şi drepturilor debitorului care grevează aceste active la data finalizării inventarului, care este (ca referinţă – n.a.) ziua anterioară datei de emitere a raportului lor. În cazul insolvabilităţii unei per­soane căsătorite având un regim comun de achi­ziţii, sau orice alt regim de proprietate comună, inventarul include lista şi evaluarea activelor şi drepturilor private ale debitorului insolvabil, precum şi cele ale proprietăţilor, bunurilor şi drepturilor maritale sau comune, specificând natura lor.2.   Inventarul va preciza natura, caracte­risticile, amplasarea şi, după caz, înregistrarea datelor de identificare a proprietăţilor, bunurilor şi drepturilor enumerate. Vor fi precizate drepturile, sarcinile şi taxele care grevează aceste proprietăţi, bunuri şi drepturi, indicându‑se natura acestora şi datele de identificare.3.   Evaluarea fiecăreia dintre proprietăţi, bunuri şi drepturi va fi efectuată în funcţie de valoarea lor de piaţă, ţinând cont de drepturile, sarcini sau sarcini de natură perpetuă, temporară sau rambursabilă care le afectează în mod direct şi care le influen­ţează valoarea, precum şi în realitate titlurile şi grevele sau sechestrările care garantează datoriile care nu sunt incluse în pasivele agregate.4.   O listă a tuturor petiţiilor ale căror rezultate pot afecta inventarul trebuie să fie adaugată, şi o alta incluzând toate acţiunile în drept care trebuie luate, în opinia practicanţilor în materie de insolvenţă, pentru reîntregirea patrimoniului falitei (reintegrare a activelor). Ambele liste trebuie să prezinte rapoarte privind fezabilitatea, riscurile, costurile şi posibilităţile privind finanţarea acţiunilor judiciare relevante.5.   Activele deţinute de terţi, dar aflate în posesia debitorului insolvabil şi asupra cărora are dreptul de utilizare, nu vor fi incluse în inventar, nici nu va fi necesară evaluarea acestora, ci doar dreptul de a le folosi de către chiriaşul financiar sau debitorul insolvabil.

Legea nr. 22/2003 a fost modificată substanţial prin Legea nr. 38/2011; astfel, art. 36 din Legea nr. 22/2003 a fost modi­ficat după cum urmează:

„Article 36. Liability – 1. the bankruptcy administrators and auxiliary delegates will respond against the debtor and creditors from damages to the mass caused by unlawful acts and omissions or carried out without due diligence.

2. the bankruptcy administrators respond jointly and severally with auxiliary delegates of the acts and omissions detrimental to these, except that they try to have employed all the diligence due to prevent or avoid damage”.

 

1. administratorii falimentului şi delegaţii auxiliari vor răspunde faţă de debitor şi creditori de daunele aduse masei credale cauzate de acte şi omisiuni ilegale sau efectuate fără diligenţa necesară.

2. administratorii de faliment răspund în solidar cu delegaţii auxiliari pentru actele şi omisiunile care le‑ar aduce prejudicii, cu excepţia faptului că încearcă să‑şi exercite toată diligenţa pentru a preveni sau a evita daunele. 

Remarcăm însă că instituţia răspunderii speciale administra­torului/lichidatorului judiciar se regăseşte şi în legislaţia spa­niolă, astfel cum este consacrată şi în legea română (dispoziţiile art. 182 din Legea nr. 85/2014):

„(1) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuţiilor cu rea‑credinţă sau gravă neglijenţă. Există rea‑credinţă atunci când admi­nistratorul judiciar/lichidatorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă neglijenţă atunci când adminis­tratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu îndeplineşte sau înde­plineşte defectuos o obligaţie legală şi prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.

(2) În afara dispoziţiilor alineatului precedent, adminis­tratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă, penală, administrativă sau disciplinară pentru actele efectuate în cursul procedurii, potrivit normelor de drept comun.

(3) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care acţio­nează cu bună‑credinţă, în limitele atribuţiilor prevăzute de lege şi a informaţiilor disponibile, nu poate fi tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conţinutul înscri­surilor întocmite în cadrul procedurii” (s.a.).

Concluzia poate fi aceea că instituţia depozitarului judiciar nu îşi mai găseşte o aplicabilitate practică în ceea ce priveşte definirea obligaţiilor şi răspunderilor practicianului în insol­venţă, acestea fiind absorbite în sfera răspunderii speciale, astfel cum este definită de art. 182 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, depozitul judiciar în procedura falimentului este restricţionat de alte dispoziţii legale incidente. Pe cale de consecinţă, credem că această instituţie a devenit, cu timpul, o anomalie în actuala legislaţie.

Note

[i] Conform Dexonline: https://dexonline.ro/definitie/anomalie.

[ii] Publicat în M. Of. nr. 31 din 10 mai 1887.

[iii] Republicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014, cu modificările şi completările ulterioare.