STAREA DE URGENȚĂ SUSPENDĂ PROCEDURA INSOLVENȚEI SAU DOAR JUDECATA? IMPACTUL INSTITUIRII STĂRII DE URGENȚĂ ASUPRA CELOR MAI IMPORTANTE TERMENE PREVĂZUTE DE LEGEA INSOLVENȚEI

ABSTRACT

The state of emergency initiated through Presidential Decree no. 195/2020, extended through Presidential Decree no. 240/2020, has raised a series of challenges in interpreting how insolvency procedures were impacted by the measure to suspend civil trials in courts, The insolvency procedure, per se, is not suspended. The measures refered solely to activity in court. The procedure to suspend the effects of initiating insolvency benefits from an express route regulated in Law no. 85/2014.

 

The state of emergency has also had an effect on the terms regulated by Law no. 85/2014, in the sense that the statute of limitations is suspended. Basically, the legal terms for the fulfilment of obligations held by the insolvency practitioners were, for the most part, not suspended, since they are not included in the categories regulated  by statutes of limitation.

KEYWORDS: insolvency law • insolvency procedure, state of emergency • Decree no. 195/2020
• Decree no. 240/2020 • suspending the insolvency procedure • syndic judge control • terms

1. Măsura de suspendare a proceselor civile pe durata stării de urgență se aplică și dosarelor de insolvență

Decretul Președintelui României nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României prevede, în Anexa nr. 1, Capitolul V („Domeniul justiție”), art. 42 alin. (6), că „se suspendă de plin drept pe durata stării de urgență”, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, „judecarea proceselor civile”, altele decât cauzele de urgență deosebită stabilite prin listă a Colegiilor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curților de Apel.

Pentru asigurarea unei practici unitare, Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru Judecători, a emis Hotărârea
nr. 417 din 24 martie 2020, prin care a stabilit, sub formă de îndrumare dată colegiilor de conducere mai sus menționate de Decret, lista cauzelor care se judecă pe durata stării de urgență.

Printre acestea, cu referire expresă la Legea nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, sunt menționate cererile întemeiate pe art. 66
alin. (11), mai exact, cererile de suspendare provizorie a procedurilor de executare silită a bunurilor debitorului până la pronunțarea hotărârii asupra cererii de deschidere a procedurii insolvenței.

Prin Hotărârea nr. 707 din 30 aprilie 2020, Consiliul Superior al Magistraturii a hotărât că, pe durata stării de urgență instituită prin Decretul nr. 195 din 16 martie 2020, prelungită prin Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020^[i], se vor judeca și cererile de deschidere a procedurii insolvenței formulate de debitor, în temeiul art. 66 alin. (10) coroborat cu art. 71 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, și cererile de sus­pendare a măsurilor contestate ale administra­torului judiciar/lichidatorului judiciar, prevăzute la art. 59 alin. (7) din aceeași lege.

Există și alte categorii de cereri prevăzute pe lista cauzelor urgente care s‑ar putea judeca în materia insolvenței, în special, cele care se judecă fără citarea părților.

 

2. Riscul interpretării în sensul că se suspendă procedura de insolvență în temeiul art. 42 alin. (6) din Decretul
   nr. 195/2020

Deși dispozițiile Decretului nr. 195/2020 nu ridică aparent nicio problemă de interpretare cu privire la dosarele de fond privind procedura insolvenței, în practică s‑au conturat deja unele păreri diferite.

Majoritatea instanțelor a dispus suspendarea de drept a judecării cauzelor pe întreaga perioadă a stării de urgență, în temeiul art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decret^[ii].

O serie de instanțe a redactat minuta de o manieră succintă, susceptibilă de interpretări, respectiv: „suspendat(ă) de drept în temeiul art. 42 alin. 6”^[iii].

În acest context, au existat participanți la procedură care au dorit să speculeze interpretările minutei și să creeze confuzii cu privire la soarta societăților supuse legii insolvenței, temeri în rândul creditorilor și al practicienilor în insolvență cu privire la exercitarea atribuțiilor conferite de lege pe durata suspendării. În mod rezonabil, îndeplinirea atribuțiilor în cadrul unei proceduri poate să aibă loc numai dacă procedura este în desfășurare.

Așadar, trebuie lămurită cu precădere aria de aplicare a măsurii dispuse prin Decret, respectiv dacă vorbim despre suspendarea dosarului de insolvență în scopul fixării unui nou termen de control sau de judecată după încetarea stării de urgență ori despre suspendarea întregii proceduri a insolvenței.

 

3. Interpretarea măsurii de suspendare prin prisma dispozițiilor legale speciale incidente și a dispozițiilor legale generale (analogia juris)
4. a) Dispozițiile speciale ale art. 42 alin. (6) din Anexa
   1 la Decret nr. 195 dispun suspendarea de drept a judecării proceselor civile. Suspendă judecata proceselor civile sau suspendă procedura insolvenței?

Decretul prevede suspendarea de drept a „judecării proceselor civile”, așadar, inclusiv a judecării în dosarului principal de insolvență și în dosarele asociate.

Nicăieri în cuprinsul Decretului nu se menționează că s‑ar suspenda procedura insolvenței. Dimpotrivă, art. 42 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195 stipulează că judecarea proceselor suspendate de drept se reia din oficiu după înce­tarea stării de urgență, iar, în termen de 10 zile de la încetarea stării de urgență, instanța va lua măsuri pentru fixarea termenelor de judecată.

Procedura insolvenței nu este suspendată^[iv], ci doar, așa cum se arată și în Decret, judecarea în sine a procesului de către instanță. Altfel spus, se suspendă doar controlul pe care judecătorul sindic îl realizează cu privire la stadiul și decursul procedurii.Concluzia care se desprinde din aceste prevederi este că, pe durata stării de urgență, dosarele principale de insolvență nu vor avea termen administrativ de control sau de judecată, iar dosarele asociate nu vor avea termene de judecată, urmând a se acorda primul termen după încetarea stării care a impus măsura.

2014. b) Dispozițiile Legii insolvenței nr. 85/2014. Când se poate suspenda procedura insolvenței?
2015. O analiză a atribuțiilor judecătorului sindic în procedura insolvenței raportată la prevederile specifice ale legii insolvenței conduce la concluzia că suspendarea judecării dosarelor având ca obiect procedura insolvenței nu atrage suspendarea procedurii înseși.

Pentru a evidenția diferențierea de mai sus, trebuie să pornim chiar de definiția dată de art. 5 din Legea nr. 85/2014, și anume acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.

Mai departe, din interpretarea per a contrario a art. 72 alin. (4) din Legii nr. 85/2014, rezultă că, prin încheierea de deschidere a procedurii, judecătorul sindic certifică starea de insolvență a debi­to­rului și, implicit, supunerea acestuia dispo­zițiilor sale speciale.

1. Amintim că prevederile art. 43 alin. (5) lit. a), b) și c) din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea suspen­dării de către instanța de apel a sentinței de deschidere a procedurii, a sentinței prin care se decide intrarea în procedura simplificată sau, după caz, a sentinței prin care se decide intrarea în faliment, care ar urma să opereze, din punct de vedere temporal, până la soluționarea apelului împotriva respec­tivei hotărâri. Prin urmare, procedura de suspendare a efectelor deschiderii procedurii cunoaște o cale expres regle­mentată de prevederile anterior menționate.

Cât privește prevederile din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea judecății până la soluționarea altui dosar, în practică au existat soluții în sensul incompatibilității acestora cu principiile procedurii insolvenței (inclusiv cele­ritatea) atunci când în discuție ar fi suspendarea dosarului de insolvență sau a procedurii insolvenței^[v].

În plus, semnalăm că, după cum s‑a statuat în jurispru­dență, procedura insolvenței „nu este o judecată – finalizată printr‑o hotărâre, ci (…) o succesiune de acte și operațiuni săvârșite de un practician în insolvență – care acționează sub controlul de oportunitate al creditorilor debitoarei și sub controlul de legalitate al judecătorului sindic. Este adevărat că în cursul procedurii, judecătorul sindic soluționează și situații litigioase – pronunțând hotărâri succesive, însă cel mult acestea pot fi considerate «judecăți», nicidecum procedura în întregul ei”^[vi].

iii. Procedura insolvenței este o procedură judiciară, care se derulează sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, conform celor statuate la art. 45 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014.

Ca regulă, termenul de control este acordat la fiecare 120 de zile, ca termen administrativ pentru analizarea și stabilirea stadiului procedurii. Dacă la dosar se regăsesc cereri cu această ocazie, se fixează termen pentru judecata acestora [cu titlu de exemplu: contestația împotriva hotărârii adu­nării creditorilor prevăzută de art. 48 alin. (7), contestația împotriva măsurii administra­toru­lui/lichidatorului judiciar care se judecă, potrivit art. 59 alin. (7), în 15 zile de la înregistrarea ei, contestația față de tabelul preliminar de creanțe prevăzută de art. 111 alin. (1)]. De altfel, înregistrarea distinctă a contestațiilor și formarea dosarelor separate este prevăzută în mod expres la art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al MagistraturiiIar potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, la fiecare 120 de zile, judecătorul sindic va analiza și se va pronunța asupra stadiului continuării procedurii printr‑o rezoluție, prin care va putea pune în sarcina administratorului judiciar anumite măsuri și se va acorda termen administrativ de control sau de judecată, după caz.

nr. 1375 din 17 decembrie 2015.

Împrejurarea că pe durata stării de urgență nu se acordă termene confirmă cele menționate mai sus, anume că în această perioadă judecătorul sindic nu fixează termen pentru a exercita con­trolul procedurii sau pentru judecarea cererilor, inclusiv a contestațiilor formulate.

Aceasta înseamnă însă că măsurile dispuse în această perioadă de către administratorul/lichi­datorul judiciar sunt și vor rămâne sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, ci că acest control se va amâna. Iar cererile pentru care se fixează termen de judecată urmează să se judece după încetarea stării de urgență sau anterior dacă se regăsesc pe lista cauzelor urgente instituită de Decret.

Pe durata suspendării, administratorii și lichidatorii judi­ciari își vor desfășura activitatea în continuare, aceasta nefiind suspendată. Această concluzie este confirmată și de faptul că, în timp ce judecătorul sindic, la fiecare 120 de zile, va fixa termene de control sau de judecată, după caz, administratorul judiciar are obligația lunară, nu trimestrială, de a depune raport de activitate în care să descrie modul în care și‑a îndeplinit atribuțiile, conform art. 59 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014. Aceeași obligație este prevăzută și pentru lichida­torul judiciar, având în vedere normele de la art. 63 alin. (1), care fac trimitere la art. 59 din Lege.

La fel de adevărat este că există riscul rezonabil ca unii practicieni să nu poată să îndeplinească obligația legală de a depune rapoarte la termen, lunare, ca urmare a stării de urgență. Însă măsurile trebuie aduse la cunoștință ulterior pentru a se realiza controlul judiciar.

Așadar, singura ipoteza în care procedura insolvenței s‑ar putea suspenda, potrivit Legii insolvenței, ar fi aceea în care s‑ar dispune de către Curtea de Apel suspendarea executării hotărârii prin care judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii insolvenței, conform art. 43 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

1. Chiar și dispozițiile în materie de procedură penală ne arată că interdicția dizolvării și lichidării prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu conduce obligatoriu spre suspen­darea procedurii insolvenței.

În practică, au existat și alte situații în care s‑a pus în discuție posibilitatea suspendării procedurii insol­venței, anume în cazul în care, într‑un proces penal, împotriva persoanei juridice s‑a dispus măsura preventivă a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, prevă­zută la art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.

La acest moment, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție există o Sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
nr. 1074/C/2469/III‑5/2018 din 17 februarie 2020 în vedere pronunțării unui Recurs în interesul legii cu privire la „Interpretarea și aplicarea dispo­zițiilor art. 492 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în privința procedurii de insol­vență a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență”. Sesizarea a fost deja înregistrată pe rolul ICCJ, în Dosarul
nr. 459/1/2020.

Prima interpretare jurisprudențială este în sensul că „măsura preventivă vizează doar dizol­varea și lichidarea voluntară, nu și procedura insolvenței unei persoane juridice. Această proce­dură nu poate fi suspendată ca efect al luării, față de persoana juridică debitoare, a măsurii preven­tive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală și nici pe un alt temei juridic, cum ar fi art. 413 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că ar exista un proces penal împotriva debitoarei”.

Mai departe, aceeași opinie susține că scopul măsurii preventive dispuse în procesul penal este de a împie­dica sustragerea voluntară a persoanei juridice de la răspunderea penală. Însă „dacă inițiativa nu aparține acesteia, de principiu, trebuie să permită desfășurarea în continuare a procedurilor, așa cum prevede legea specială”.

În același sens, cu privire la scopul instituirii măsurilor preventive, instanța supremă s‑a pronunțat deja în Decizia
nr. 2/2018 și Decizia nr. 1/2020.

Tot în cadrul acestei opinii se arată, cu referire la proce­dura insolvenței, că „odată deschisă, ar trebui să aibă un flux continuu și neîntrerupt, de acte juridice, operațiuni și procese, cu un parcurs, de regulă, ireversibil”.

Astfel, în această interpretare, deși aparent interdicția de dizolvare și lichidare s‑ar aplica și debitorilor aflați în fali­ment, cât timp această procedură se caracterizează prin lichidarea de active și dizolvarea persoanei juridice, interdicția rezultată din măsura preventivă nu conduce la suspendarea procedurii de insolvență.

Raportat la opinia mai sus citată, măsura preventivă s‑ar putea aplica numai în cazul lichidărilor voluntare, prevăzute de Legea nr. 31/1990 a societăților, însă nu suspendă procedura insolvenței.

4. Impactul instituirii stării de urgență asupra principalelor termene prevăzute de Legea insol­venței nr. 85/2014 – termenele de decădere și de prescripție nu încep să curgă sau, dacă au început să curgă, se suspendă sau se întrerup, în timp ce alte termene nu sunt afectate

În timp ce procedura de insolvență se desfă­șoară pe toată durata stării de urgență, fiind posibil ca administratorii/lichidatorii judiciari să își desfășoare activitatea cu respectarea normelor sanitare, cursul celor mai multe termene prevăzute de legea insolvenței este afectat fie de neînceperea curgerii anumitor termene, fie de suspendarea sau întreruperea curgerii altor termene.

1. Ca regulă, termenele de decădere și de prescripție nu încep să curgă sau, după caz, se suspendă

Decretul nr. 195/2020 de instituire a stării de urgență prevedea, la Capitolul V, art. 41, că „prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II‑a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile”.

Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență prevede la art. 62^[vii], în mod similar, că termenele de prescripție, de decădere și, cu caracter de noutate, și cele achizitive (uzucapiunile), nu încep să curgă sau, după caz, se suspendă pe durata stării de urgență, fiind menținută derogarea de la art. 2.532 pct. 9 teza a II‑a C. civ. și de la alte dispoziții legale contrare.

Înseamnă că, dacă la momentul instituirii stării de urgență termenele de decădere, prescripție și uzucapiunile nu au început să curgă, se amână începutul cursului termenelor până după încetarea stării.

Dacă, în schimb, termenele au început să curgă la data instituirii stării de urgență, se suspendă, iar de la data încetării stării de urgență, acestea își reiau cursul, socotindu‑se pentru calcularea împlinirii termenului și timpul scurs înainte de suspendare [efectul suspendării este reglementat expres în cazul prescripției extinctive prin art. 2.543 alin. (1) C. civ.].

1. a) starea de urgență generată de pandemia COVID‑19 produce efectul suspensiv al cursului termenului de prescripție, similar cu efectul generat de cazul de forță majoră

Ca un prim aspect, observăm trimiterea pe care legiuitorul o face la art. 2.532 pct. 9 teza a II‑a, conform căreia „prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă ea se suspendă: (…) 9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat aceasta împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție”.

Se dorește ca referirea la acest articol din Codul civil să aibă caracter derogatoriu, ceea ce, prin valorificarea normelor de tehnică legislativă, poate deschide calea la a interpreta calificarea stării de urgență generată de situația epidemio­logică drept cauză de forță majoră^[viii], definită, în art. 1.351
alin. (3) C. civ., ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”.

Potrivit art. 13 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, o reglementare este derogatorie dacă soluțiile legislative refe­ritoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea‑cadru în materie.

În cazul analizat, reglementarea‑cadru se referă la forța majoră temporară drept cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive, cu o condiție, cazul de forță majoră să intervină în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție.

Art. 41 din Decretul nr. 195/2020 statuează, cu titlu de excepție, că situația pandemică are efectul suspensiv al forței majore, fără a fi necesar să intervină în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție. Exceptarea se referă numai la momentul intervenirii cauzei de suspendare, nu și la natura acesteia^[ix]. Cu alte cuvinte, ar părea implicit că starea de urgentă generată de pandemia Covid19 produce efectele cazului de forță majoră în privința prescripției, mai exact, suspendarea cursului termenului de prescripție.

1. b) efectul atipic în cazul termenelor de decădere față de specificitatea acestor termene; termenele de decădere nu curg pe durata stării de urgență sau, dacă au început să curgă, se suspendă
2. Din analiza art. 41 din Decretul nr. 195/2020, observăm caracterul inedit al suspendării terme­nelor de decădere.

De principiu, termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, conform art. 2.548
alin. (1), C. civ. dacă prin lege nu se dispune altfel. Cu caracter excepțional, alin. (2) prevede că „forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat”.

Față de împrejurarea că legiuitorul a statuat prin Decretul nr. 195/2020 că pe durata stării de urgență se amână începutul termenului de decădere, sau, dacă acesta a început, se sus­pendă, ar părea, o dată în plus, că situația pandemică este asimilată, cel puțin din perspectiva efectelor, unui caz de forță majoră.

2. Ca efect al suspendării, termenul își reia cursul de la data la care starea de urgență a încetat, socotindu‑se la calculul termenului și timpul scurs înainte de suspendare. Merită însă subliniat faptul că, potrivit art. 2.548 alin. (2)
   C. civ., la care am făcut referire anterior, în ipoteza incidenței unui caz de forță majoră, în cazul în care termenul de decădere ar fi mai scurt de 5 zile, termenul se va împlini după 5 zile de la încetarea forței majore (efect special)^[x].

Sigur că efectul special al intervenirii forței majore va fi aplicat după cum situația pandemică va fi sau nu considerată forță majoră.

1. c) termene de prescripție prevăzute de Legea insol­venței nr. 85/2014 afectate de pandemia COVID‑19
2. Termenul de 3 luni, calculat de la data deschiderii proce­durii de insolvență, de denunțare unilaterală a contractelor de către administratorul judiciar, conform art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, este calificat expres drept termen de prescripție și este suspendat pe durata stării de urgență.

Termenul este stipulat în favoarea administra­torului judi­ciar, ceea ce înseamnă că acesta poate, în temeiul Decretului nr. 195/2020, să temporizeze decizia denunțării, însă nu este împiedicat să denunțe contractele în perioada de 3 luni și să pună capăt astfel incertitudinii legate de menținerea contrac­telor după deschiderea procedurii insol­venței.

Cu privire la termenul de 1 an de formulare a acțiunii pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, prevă­zută la art. 117 din Legea nr. 85/2014, calculat de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor, legea nu prevede în mod expres natura acestui termen. Însă în doctrina de specialitate s‑au conturat opinii majoritare în sensul că natura termenului ar fi aceea a unui termen de prescripție^[xii]. Minuta CSM din 22 mai 2014 concluzionează în același sens. Prin urmare, nici acest termen nu va curge pe durata stării de urgență.În oglindă, termenul de 3 luni în care cocon­tractantul debi­to­rului îi poate solicita administra­torului judiciar denunțarea contractului, a fost calificat în doctrina de specialitate^[xi] ca fiind termen de prescripție, așa încât, și în privința acestuia, intervine efectul suspensiv.

iii. În fine, și termenul de 3 ani de formulare a cererii de atragere a răspunderii împotriva membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății sau a oricărei alte persoane care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, este calificat expres ca fiind termen de prescripție conform art. 170 din Legea nr. 85/2014

Astfel, și în privința acestuia, starea de urgență blochează cursul prescripției pe toată durata stării de urgență.

1. d) termene de decădere prevăzute de Legea insolvenței nr. 85/2014 afectate de pandemia COVID‑19
2. Demersurile procedurale aflate la îndemâna credito­rilor în procedura insolvenței trebuie, de cele mai multe ori, efectuate în anumite termene de decădere prevăzute de lege.

Este situația termenului de formulare a cererii de admitere la masa credală, prevăzut de art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014^[xiii], natura acestui termen fiind în concret prevăzută la art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 Este posibil ca în practică să existe deja situații în care să fi fost întocmit tabelul preliminar de creanțe fără a se aștepta încetarea stării de urgență, cu riscul ca anumite creanțe, chiar decisive pentru desfășurarea procedurii, să nu fi fost înscrise la masa credală.

Tot termene de decădere sunt și termenele de formulare a contestațiilor în procedură, precum termenul de 5 zile de contestare a hotărârilor organelor colegiale, conform art. 48 alin. (8), respectiv art. 51 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, termenul de 5 zile contestare a deciziei de desemnare a administratorului judiciar, conform art. 57 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, termenul de 7 zile de contestare a măsurii administratorului judiciar potrivit art. 59 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, termenele de contestație față de tabelele de creanțe prevăzute de art. 111 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 în cazul tabelului preliminar, de art. 113 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014 în cazul tabelului definitiv și de art. 146 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014 în cazul tabelului suplimentar, termenul de 15 zile formulare a contestației privind raportul fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe și la planul de distribuire conform art. 160 alin. (5) din Legea
nr. 85/2014

Cu privire la termenele de formulare a contestațiilor, a se vedea nuanțarea din cadrul acestui capitol , lit. B privind întreruperea termenului de formulare a contestațiilor.

1. Totodată, legea prevede că anumite demersuri proce­durale aflate la îndemâna debitorului trebuie formulate în interiorul unor termene de decădere, precum formularea con­testa­țiilor în procedură, acolo unde legea îi conferă acestuia calitate procesuală activă, cum sunt contestațiile la măsura administratorului judiciar sau contestațiile față de tabelele de creanțe. Cu privire la situația acestor termene, a se vedea nuanțarea din cadrul acestui capitol, lit. B.

Pentru situația societăților deja aflate în proce­dura insolvenței și pentru care există interes în reorganizare, trebuie avut în vedere că natura ter­me­nului de depunere a planului de reor­ganizare este indicată chiar de lege, la art. 132 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ca fiind aceea a unui termen de decădere, caz în care, pe durata stării de urgență, termenul nu curge^[xiv].

În schimb, societatea aflată deja în reorga­nizare după confirmarea unui plan de reorganizare este ținută să își respecte obligațiile de plată asumate prin plan la datele prevăzute în cuprinsul acestuia, pentru durata de 3 ani prevăzută de
art. 133 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 sau pentru durata maximă totală de 4 ani, în ipoteza prevăzută la art. 139 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

iii. În ceea ce îl privește pe practicianul în insolvență, sunt relativ reduse situațiile în care legea conferă drepturi administratorului/lichidatorului judiciar care să fie exercitate într‑un termen de decădere. În cele mai multe dintre cazuri, așa cum vom arăta în cuprinsul prezentei lucrări, practicianul are obligația de a realiza anumite demersuri în pro­ce­dura insolvenței, fără ca termenul stabilit pentru reali­zarea acestora să intre în categoria termenelor de decădere sau prescripție.

Printre termenele de decădere pentru exercitarea dreptu­rilor administratorului/lichidatorului judiciar se numără termenul de contestare a hotărârii adunării creditorilor (a se vedea observațiile din acest capitol , lit. B) sau termenul obiectiv maximal de 16 luni, calculat de la data deschiderii procedurii insolvenței pentru formularea acțiunii pentru anularea actelor frauduloase prevăzut de art. 118 din Legea nr. 85/2014 Legea prevede că o astfel de acțiune se va formula într‑un an (termen de prescripție, așa cum am indicat anterior) de la expirarea termenului de întocmire a raportului asupra cauzelor, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. În privința termenului de 16 luni, acesta a fost calificat în doctrina de specialitate^[xv] drept termen de decădere, care, la rândul său, nu curge pe durata stării de urgență.

1. e) termene cu privire la care pot exista discuții în privința cursului acestora pe durata stării de urgență

Pornind de la definiția termenelor de decădere, observăm că acestea sunt intervalele de timp înăuntrul cărora titularul unui drept subiectiv este obligat, printr‑o dispoziție legală imperativă, să‑și exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv.

Or, de cele mai multe ori^[xvi], practicianul în insolvență este obligat la o anumită conduită, legea nu îi conferă acestuia un drept subiectiv, ci, mai degrabă, îi impune anumite atribuții cu forță obligatorie.

termenele de convocare a adunării generale a asociaților/acționarilor în vederea desemnării unui administrator special, conform art. 53 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sau a organelor colegiale (adu­narea creditorilor și comitetul creditorilor), conform art. 100 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014, ori, conform art. 87 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, pentru situația în care este necesară aprobarea propu­nerii administratorului special în cazul ope­ra­țiunilor ce excedează activității curente sau în orice altă situație unde legea prevede un termen.Este discutabil și ar putea fi apreciat de la caz la caz, în ce măsură, pe durata stării de urgență, curg termenele prevăzute de lege pentru aducerea la îndeplinire a unor obligații stabilite în sarcina administratorilor/lichidatorilor judi­ciari ce țin de supravegherea sau conducerea activității societății în insolvență și care nu au natura unor termene de decădere sau de prescripție^[xvii]. Din această categorie a termenelor fac parte:

Anticipăm că vor exista multe discuții în practică privind validitatea hotărârilor organelor colegiale, mai ales dacă se va aprecia că nu este afectat cursul termenului de convocare a primei ședințe a adunării creditorilor, spre deosebire de situația termenului de formulare a declarației de creanță.

Nu excludem situația ca, în practică, prima ședință a adunării creditorilor să aibă loc fără prezența creditorului majoritar care a fost împiedicat de starea de urgență să formuleze în termenul stabilit cerere de admitere a creanței sale la masa credală.

2014. termenele de întocmire și publicare a tabelelor de creanță, conform art. 100 alin. (1)
      lit. c) și d)) și art. 146 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 85/2014. Și cu privire la această obligație observăm o dificultate practică, generată de faptul că termenul de depunere a declarației de creanță nu curge.

Deși, în principiu, activitatea practicianului continuă, totuși, există riscul ca tabelul de creanțe să nu reflecte situația reală a pasivului cuprinzând creanțele istorice. Transpare deci și pericolul ca măsurile adoptate de organele colegiale să nu reprezinte voința colectivă, dacă masa credală ar suferi modi­fi­cări majore și determinante după încetarea stării de urgență.

iii. termenele de întocmire a rapoartelor în procedură, precum raportul privind propunerea de intrare în procedură simplificată sau continuare a perioadei de observație, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sau raportul privind cauzele care au condus la apariția stării de insolvență, prevăzut de art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014.

Faptul că, de principiu, aceste termene curg în continuare, fiind de fapt termene în care practicianul în insolvență are obligația, iar nu dreptul, de a îndeplini anumite acte de procedură, independent de instituirea stării de urgență, sprijină concluzia că procedura insolvenței se desfășoară în conti­nuare, nefiind suspendată, ceea ce implică, pe de o parte, continuarea activității economice a debitoarei, iar, pe de altă parte, supravegherea sau conducerea propriu‑zisă de către practicianul în insolvență.

1. f) termen care nu este suspendat ca urmare a inter­venirii stării de urgență – termenul de depunere a cererii de deschidere a procedurii insolvenței

În categoria termenelor care nu sunt supuse suspendării, cel puțin până la data redactării prezentei lucrări, se regăsește termenul de 30 de zile de formulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenței calculat de la apariția stării de insol­vență, conform art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, sau, după caz, de 5 zile de la eșuarea negocierilor extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor dacă, la expirarea termenului general de 30 de zile, debitorul era angrenat, cu bună‑credință, în astfel de negocieri^[xviii].

Anterior adoptării Hotărârii CSM nr. 707 din 30 aprilie 2020, cererile de deschidere a pro­cedurii insolvenței nu erau prevăzute în mod expres pe lista cauzelor urgente, deși instanța învestită cu judecarea acesteia avea posibilitatea legală să o califice astfel și să procedeze la judecata acesteia.

Din acest motiv, la nivel principial, se putea naște o întrebare pe care o considerăm legitimă, anume de ce există obligația depunerii unei astfel de cereri pe durata stării de urgență dacă cererea, oricum, nu se judecă?

Firește că din punct de vedere legal, cât timp nu există o cauză expresă de suspendare sau întrerupere a termenului, acesta continuă să curgă fără să prezinte relevanță dacă din punct de vedere practic are sau nu sens menținerea unei asemenea obligații.

Ca urmare a adoptării Hotărârea CSM
nr. 707 din 30 aprilie 2020, cererile de deschidere a procedurii insolvenței depuse de debitori în temeiul art. 66 alin. (1) din Legea
nr. 85/2014 ar trebui să se judece, fiind cu atât mai evidentă obligația formulării cererii în interiorul termenului prevăzut de lege.

 

1. Cu titlu de excepție, anumite termene de decădere și de prescripție se întrerup

Potrivit art. 42 alin. (7) din Decretul
nr. 195/2020, terme­nele de exercitare a căilor de atac în procesele civile, altele decât cele considerate de urgență deosebită, pentru care activitatea de judecată continuă, conform alin. (1) al art. 42 din Decret, aflate în curs la data instituirii stării de urgență, se întrerup. La încetarea stării de urgență încep să curgă noi termene, de aceeași durată.

Termenele de exercitare a căilor de atac în cauzele prevă­zute la alin. (6), aflate în curs la data instituirii prezentei stări de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență.^[xix]

Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență lărgește spectrul de aplicabilitate în ce privește întreruperea anumitor termene pe durata stării de urgență și prevede, la
art. 63 alin. (12), că, pe lângă termenele de exercitare a căilor de atac, se întrerup și termenele prevăzute de lege pentru efectu­area actelor de procedură sau pentru exercitarea plân­gerilor sau contestațiilor, în procesele suspendate de plin drept.

Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență. În cauzele prevăzute la alin. (11) în care au fost declarate căi de atac până la data emiterii prezentului decret, dosarele se înaintează instanței compe­tente după încetarea stării de urgență.^[xx]

Trebuie avut în vedere că efectul întreruptiv se produce numai în cazul proceselor civile care se suspendă de plin drept pe durata stării de urgență, conform art. 42 alin. (6) din Decretul nr. 195/2020, respectiv art. 63 alin. (11) din DecretulEfectul întreruperii este prevăzut chiar de cele două decrete: la încetarea stării de urgență încep să curgă noi termene, de aceeași durată. O dispoziție similară conține
art. 2.541 C. civ., care reglementează efectul întreruperii prescripției. Însă în privința termenelor de decădere, așa cum am arătat anterior, norma generală prevede că acestea nu sunt supuse întreruperii, cu excepția când prin lege se dispune altfel [art. 2.548 alin. (1) C. civ.] sau când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, iar termenul este întrerupt la data introducerii cererii sau punerii în întârziere [art. 2.548 alin. (3) C. civ.].

nr. 240/2020.

Din perspectiva Legii insolvenței, prezintă rele­vanță norma specială prevăzută de Decret privind întreruperea termenelor de exercitare a căilor de atac și a contestațiilor, precum și normele de efectuare a actelor de procedură.

1. a) termenul de exercitare a căilor de atac se întrerupe

Termenele de exercitare a căilor de atac sunt termene de decădere, iar cu privire la acestea, regula este aceea a suspendării. Totuși, decretele derogă în privința termenelor pentru formularea căilor de atac, acordând pentru acestea, cu caracter de excepție, beneficiul întreruperii. Așa încât, se întrerup:

1. termenul pentru formularea apelului împotriva hotărâ­rilor pronunțate de judecătorul sindic de 7 zile conform
   art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014;

Trebuie însă gestionată cu prudență situația termenelor de apel împotriva hotărârilor de soluționare a cererilor de deschidere a procedurii la solicitarea debitorului. Aceasta, mai ales în contextul în care astfel de cereri se află pe lista cauzelor urgente, conform Hotărârii CSM 707 din 30 aprilie 2020, iar termenele de promovare a căilor de atac formulate în litigiile ce nu se suspendă nu sunt întrerupte.

1. termenul de formulare a opozițiilor la sentința de deschidere a procedurii, pronunțată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2014^[xxi];

iii. termenul de exercitare a căilor extraordinare de atac, compatibile cu procedura insolvenței, conform art. 342
alin. (1) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora dispozițiile Legii insolvenței se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă.

1. b) termenul de formulare a contestațiilor se întrerupe

Conform celor dezvoltate anterior, termenele de formulare a contestațiilor în procedura insolvenței sunt, în esență, ter­mene de decădere care sunt suspendate în temeiul Decretului nr. 195/2020.

Cu toate acestea, conform Minutei întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curților de apel în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13‑14 iunie 2016, Sinaia, Hotel Rina (citate în nota de subsol), contestațiile prevăzute de legea insolvenței sunt căi de atac specifice procedurii, cursul acestora fiind întrerupt prin Decretul nr. 195/2020. O astfel de interpretare ar conduce la concluzia că efectul întreruptiv asupra cursului termenului de exercitare a contestațiilor s‑a produs încă de la apariția stării de urgență prin instituirea sa prin Decretul nr. 195/2020.

Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență a prevăzut ulterior, în mod explicit, că se întrerup și termenele de exercitare a contestațiilor în materie civilă lato sensu. Înseamnă că pe timpul cât aceste termene erau suspendate prin efectul Decretului nr. 195/2020 a intervenit cazul de între­rupere, iar efectul final este acela al curgerii unui nou termen după încetarea stării de urgență.

Legiuitorul nu definește termenul de „con­testații” și nu prevede o arie restrânsă de aplica­bilitate, așa încât s‑ar putea interpreta că efectul întreruptiv se produce ori de câte ori legiuitorul a deschis calea formulării contestației, fie că este vorba despre o contestație împotriva actelor administrativ‑fiscale sau de o contestație formu­lată în procedura insolvenței. O astfel de con­cluzie se desprinde și din aplicarea princi­piului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Dacă admitem interpretarea în sensul că în categoria contestațiilor prevăzute de Decretul
nr. 240/2020 sunt incluse și acele contestații reglementate de procedura insolvenței (la hotă­rârile organelor colegiale, la măsura administra­torului/lichidatorului judiciar, contestația față de tabelele de creanță etc.), atunci ar rezulta că este întrerupt, iar nu suspendat, termenul de formu­lare a acestora și că va curge un nou termen de la data încetării stării de urgență^[xxii].

1. c) termenele de exercitarea a actelor de procedură se întrerupe

Nici de această dată legiuitorul nu caracterizează categoria actelor de procedură la care se referă. Din perspectiva legii insolvenței, o analiză exactă suportă unele discuții, mai cu seamă având în vedere că procedura insolvenței nu comportă doar latura procesuală, ci are și o latură de business, operațională.

În doctrină, actul de procedură a fost definit ca „orice act, atât în sens de operațiune juridică, cât și în sens de înscris care probează existența operațiunii, făcut în vederea declanșării procesului civil, în cursul și în cadrul acestuia de către instanța judecătorească, părți și ceilalți participanți la proces, în legătură directă cu activitatea procesuală a fiecăruia”^[xxiii].

O altă definiție emisă la nivel doctrinar a actelor de procedură a fost în sensul că acestea desemnează „operațiunile juridice și înscrisurile făcute de participanții la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală”^[xxiv].

Definiția este cuprinzătoare și înglobează și operațiunile juridice și înscrisurile făcute în dosarul principal de insolvență și dosarele asociate/conexe.

Legea insolvenței cuprinde trimiteri exprese la sintagma „acte de procedură”. O primă referire o regăsim la art. 5
pct. 6, în care se arată că în Buletinul procedurilor de insol­vență se comunică „actele de procedură efectuate de instanțele judecătorești, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar după deschiderea procedurii de insolvență prevăzute de pre­zenta lege”. Art. 115 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 prevede, mai clar, că „actele de procedură emise de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar (…) se depun la BPI (…)”.

Și la art. 209 lit. n) din Legea nr. 85/2014 se arată că, printre atribuțiile lichidatorului judiciar, se numără și aceea de „efectuare a oricăror acte de procedură cerute de lege”.

Astfel că, față de terminologia utilizată de legiuitor în legea specială a insolvenței, administratorul și lichidatorul judiciar îndeplinesc și acte de procedură. Tocmai de aceea, nu excludem posibilitatea ca instanțele să considere că termenele pentru exercitarea actelor de procedură a căror îndeplinire reprezintă o atribuție a administratorului/lichida­torului judiciar sunt întrerupte pe durata stării de urgență.

O altă interpretare însă ar fi posibilă prin ana­liza aprofundată a art. 62 din Decretul nr. 240/2020, care prevede suspendarea termenelor de decădere, uzucapiune și prescripție, cu excepția celor prevă­zute de art. 63 alin. (12) din Decret, care se întrerup. Exceptarea menționată la alin. (12) pare a indica faptul că numai termenele de decădere sau prescripție stipulate pentru efectuarea actelor de procedură s‑ar putea întrerupe. Or, așa cum am văzut, marea majoritate a termenelor stipulate pentru aducerea la îndeplinire a unei obligații de către administratorul/lichidatorul judiciar nu sunt nici termene de decădere, nici de prescripție.

Cele mai multe dintre actele și operațiunile efectuate de practicienii în insolvență în calitatea acestora de administrator/lichidatori judiciar nu se încadrează în aria actelor de procedură, ci sunt acte de administrare a procedurii de insolvență.

Discuția este sensibilă și cel mai probabil vor exista mai multe dezvoltări în doctrină și practică. Nu trebuie pierdut din vedere că partea care a pierdut un termen procedural poate să solicite repunerea în termen dacă întârzierea este cauzată de motive temeinic justificate, conform art. 186 alin. (1) C. pr. civ. În acest caz, partea, odată cu formularea cererii de repunere în termen, va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării (de la încetarea stării de urgență, dacă acesta este motivul temeinic ce se va invoca).

 

5. Concluzii
6. a) Pe durata stării de urgență se suspendă judecarea cauzei aflate pe rolul instanței, nu și însăși procedura insolvenței

Art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 se referă la suspendarea judecății. Ceea ce înseamnă că numai procedura de control judiciar exercitată de judecătorul sindic va fi suspendată, neputând fi fixat încă un termen de control sau de judecată, cu excepția cauzelor urgente, stabilite con­form Decretului. Însă procedura insolvenței se desfășoară, în continuare, sub supravegherea sau conducerea administra­torului/lichi­da­torului judiciar.

O altă interpretare, în sensul că s‑ar suspenda procedura insolvenței, ar fi periculoasă pentru creditori și mediul de afaceri, cât timp derularea procedurii de insolvență implică o continuitate a activității debitorului sub controlul administra­torului judiciar, dar și al creditorilor, prin organele colegiale, iar, în cazul falimentului, implică o lichidare controlată.

Mai mult, ar putea fi încălcat însuși scopul prevăzut la
art. 2 din Legea insolvenței, de a institui o procedură colectivă pentru acoperirea pasivului debitorului. Aceasta, dacă s‑ar aprecia că se suspendă procedura insolvenței, iar debitorul „scapă” de sub incidența Legii nr. 85/2014, putând fi executat silit în afara insolvenței.

1. b) Practicienii în insolvență își vor putea desfășura în continuare activitatea, conform legii

Activitatea practicienilor în insolvență, în calitatea acestora de administratori sau lichidatori judiciari, se poate derula în continuare, în conformitate cu prevederile legale.

De altfel, societatea supusă Legii insolvenței este o persoană juridică titulară de drepturi și obligații care, în continuare, își desfășoară activi­tatea, în funcție de etapa în care se află. Chiar și în faliment, activitatea societății continuă, însă este limitată la demersurile în vederea lichidării.Decretul privind instituirea stării de urgență nu suspendă atribuțiile acestora, cum, de altfel, nu le suspendă nici pe cele ale organelor colegiale – adunarea generală a creditorilor și comitetul cre­ditorilor.

Tocmai de aceea, administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar va supraveghea sau con­duce activitatea societății, chiar și pe durata stării de urgență cu respectarea regulilor sanitare.

1. c) Instituirea stării de urgență a condus la suspendarea/întreruperea anumitor termene reglementate de procedura insolvenței prin Legea nr. 85/2014, însă sunt și termene care în continuare trebuie respectate

În principiu, termenele legale prevăzute pentru aducerea la îndeplinire a unor obligații stabilite în sarcina administratorilor/lichidatorilor judiciari ce țin de supravegherea sau conducerea activității societății în insolvență nu au fost nici suspendate, nici întrerupte, întrucât cele mai multe dintre acestea nu fac parte din categoria termenelor de decădere sau de prescripție. Fac excepție, printre altele, termenul de formulare a acțiunii în anu­larea actelor frauduloase întocmite în perioada suspectă, de denunțare unor contracte încheiate de debitor anterior deschi­derii procedurii insolvenței sau de for­mu­lare a acțiunii în atragerea răspunderii pentru cauzarea stării de insolvență.

În schimb, cele mai multe dintre termenele de contestație nu curg pe durata stării de urgență. Este cazul termenelor de contestație împotriva tabelelor de creanță, a hotărârii orga­nelor colegiale sau a măsurilor administratorului/lichi­datorului judiciar.

De asemenea, nu curge nici termenul de depunere a pla­nului de reorganizare, însă obligațiile asumate printr‑un plan de reorganizare deja confirmat trebuie aduse la îndeplinire la termenele și în condițiile asumate.

Obligația debitorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței subzistă, iar termenul de 30 de zile de formulare a acesteia, cu posibilitate de prelungire, în cazul în care au existat negocieri purtate cu bună‑credință de restructurare extrajudiciară, trebuie în continuare respectat, nefiind în niciun fel alterat cursul acestuia de starea de urgență.

În fine, subliniem că modificările cursului termenelor de decădere și prescripție aduse prin decretele prezidențiale își au aplicabilitate numai în cauzele care nu au fost considerate de urgență deosebită.

 

Note

[i] Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 reia, în cadrul Capitolului VII, art. 63 alin. (11), dispoziția privind suspendarea „de plin drept a judecării proceselor civile pe durata stării de urgență, altele decât cele considerate a fi de urgență deosebită”.

[ii] e.g. Tribunalul Iași, Tribunalul Prahova.

[iii] e.g. Tribunalul București, Tribunalul Brașov, Tribunalul Vâlcea.

[iv] În același sens, a se vedea: L. Cristea, R. Ionescu, Insolvența în timpul stării de urgență, avocați la Filip & Company, articol publicat pe site‑ul www.hotnews.ro la data de 17 martie 2020; C. Ienciu, A. Caragea, Decretul prezidențial și instalarea stării de urgență. Schimbări în dinamica insolvenței, articol publicat pe site‑ul www.universuljuridic.ro la 19.martie 2020; Pop, Briciu, Crai – Insolvența vs. Starea de urgență, rubrica publicată pe site‑ul propriu www.pbca.ro la 27 martie 2020.

[v] C. Ap. Cluj, Decizia nr. 3974 din 27 aprilie 2004; C. Ap. Timișoara, s. com., Decizia civilă nr. 858 din 14 octombrie 2008.

[vi] C. Ap. Timișoara, s. a II‑a civ., Decizia civilă nr. 291 din 15 noiembrie 2016, disponibilă pe http://www.rolii.ro/hotarari/589526c9e 490098027000ccc.

[vii] „Prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12), nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență, dispozițiile art. 2.532 pct. 9 teza a II‑a din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile.” – art. 62 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020.

[viii] În același sens, a se vedea R. Caramoci, F. D. Margaș, Termenele de prescripție și decădere pe fondul instituirii stării de urgență, NOERR, articol publicat pe site‑ul www.juridice.ro: „forța majoră determinată de COVID‑19 reprezintă un caz de suspendare a tuturor termenelor de prescripție, fără a diferenția dacă perioada rămasă până la expirarea termenului de prescripție este mai mare sau mai mică de 6 luni. Această derogare este posibilă întrucât starea de urgență determinată de virusul COVID‑19 este considerată un caz de forța majoră, astfel cum este definită în art. 1351 alin. (2) din Codul Civil”.

[ix] A se vedea V. Mina, A. Marutoiu, Soarta termenelor în perioada stării de urgență, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen, articol publicat la 17 martie 2020 pe site‑ul www.nndkp.ro: „Articolul 41 din Decret nu derogă de la dispozițiile art. 2.548 alin. (2) Cod Civil potrivit cărora forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă el se suspendă, articolul 2534 alin. (1) Cod Civil aplicându‑se în mod corespunzător”.

[x] M. Afrasinei (coord.), Noul Cod Civil comentat, Ed. Hamangiu, București, 2013.

[xi] N. Ţăndăreanu, Codul insolvenţei adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2014, comentariile art. 123 din Legea 85/2014.

A se vedea, pentru dezvoltări, I. Crăciun, S. Tîrnoveanu, Dreptul de opțiune al practicianului în insolvență cu privire la soarta contractelor debitorului, în curs la data deschiderii procedurii ‑ ”corsetul” libertății contractuale, cu precădere, evaluarea despăgubirilor la care este îndreptățit contractantul debitorului în insolvență în cazul denunțării speciale reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014 (art. 86 Legea
nr. 85/2006).

[xii] N. Ţăndăreanu, op. cit., comentariile art. 117 din Legea 85/2014; M.‑A. Hotca, V. Nemeș, D. St. Cărpenaru, Codul insolventei comentat,
Ed. Hamangiu, București, 2017, comentariile art. 117 din Legea 85/2014; A. Deli Diaconescu, Acțiunile în anularea transferurilor patrimoniale efectuate în perioada suspectă, efectul răspunderii personale în insolvență, articol publicat pe site‑ul www.universuljuridic.ro la 26 iunie 2018.

[xiii] În același sens, a se vedea C. Ienciu, A. Caragea, loc. cit.

[xiv] În același sens, a se vedea și C. Pătrașcu, M. Bălțescu, COVID‑19: Dificultăți financiare. Insolvență, Popovici Nițu Stoica & Asociații, articol publicat pe site‑ul www.juridice.ro la data de 28 aprilie 2020.

[xv] N. Ţăndăreanu, op. cit.

[xvi] Sunt și situații (descrise anterior) în care administratorul judiciar are drepturi care trebuie exercitate în anumite termene de decădere sau prescripție, situație în care termenul nu va curge pe durata stării de urgență.

[xvii] În sensul că administratorul judiciar este obligat să își îndepli­nească obligațiile prevăzute de Legea insolvenței, a se vedea C. Pătrașcu, M. Bălțescu, loc. cit.

[xviii] În același sens, a se vedea: Pop, Briciu, Crai – Insolvența vs. Starea de urgență, rubrica publicată pe site‑ul propriu www.pbca.ro: „Prevederile art. 41 din Decret au în vedere suspendarea/întreruperea termenelor de decădere din drepturile substanțiale, în timp ce termenul de la art. 66, alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este instituit pentru îndeplinirea unei obligații a debitorului și nu pentru valorificarea unui drept al său. De asemenea, debitorul este obligat să respecte și termenele speciale prevăzute la art. 66, alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 85/2014, pentru cazurile în care acesta este angrenat în negocieri extrajudiciare sau în negocieri derulate în cadrul procedurilor de mandat ad‑hoc ori de concordat preventiv”; A. Radu, V. Voinescu, Un nou val de insolvențe? Posibile măsuri de restructurare preventivă în implementarea Directivei europene de restructurare preventive, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen, articol publicat pe site‑ul www.lexology.com la 30 martie 2020; În sens contrar, a se vedea D. Rădulescu, A. Băițan, Implicațiile măsu­rilor aferente stării de urgență în procedura de insolvență, Maravela, Popescu & Roman, articol publicat pe site‑ul www.lexology.com la 31 martie 2020.

[xix] Art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/2020.

[xx] Art. 63 alin. (12) din Decretul nr. 240/2020.

[xxi] În sensul că opoziția este o cale de atac specifică procedurii insol­venței, a se vedea opinia formatorilor INM cuprinsă în Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) din cadrul curților de apel în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, 13‑14 iunie 2016, Sinaia, Hotel Rina: „Într‑o opinie, se consideră că regulile de citare aplicabile în etapa apelului nu pot fi extinse, prin similitudine, la contestația în anulare care constituie o cale extraordinară de atac, de retractare, cu privire la care Legea nr. 85/2014 nu conține dispoziții speciale în materia citării, nefiind o cale de atac „specifică” procedurii insolvenței (ca, bunăoară, contestația, opoziția)”.

[xxii] În sensul că termenul de formulare a contestațiilor este suspendat, a se vedea R. Caramoci, F. D. Margaș, loc. cit.: „forța majoră deter­minată de COVID‑19 reprezintă un caz de suspendare a tuturor terme­nelor de prescripție, fără a diferenția dacă perioada rămasă până la expirarea termenului de prescripție este mai mare sau mai mică de 6 luni. Această derogare este posibilă întrucât starea de urgență determinată de virusul COVID‑19 este considerată un caz de forța majoră, astfel cum este definită în art. 1351 alin. (2) din Codul civil”.

[xxiii] P. Pop, Câteva considerații despre actele de procedură în procesul civil, în RRDP nr. 6/2014; În același sens, a se vedea și trimiterile autorului la definiții similare: A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R.,
Ed. Științifică, București, 1957, p. 261; I. Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966,
p. 209; A. Bacaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1983, p. 215; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 410;
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de drept procesual civil, vol. I, partea I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 18; V. Negru, D. Radu,
V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 191; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 455; Th. Mrejeru, Excepții privind instanța și procedura de judecată, ed. a 2‑a, Ed. R.A.I. Imprimeria Coresi, București, 1998, p. 83; M. Popa, Teoria generală a nulităților actelor de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2003,
p. 103; D.C. Florescu, Sancțiunile procedurale civile, Ed. Paideia, București, 2005, p. 26; E. Oprina, Instituții de drept procesual civil,
Ed. Universul Juridic, București, 2010, vol. I, p. 241; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 752;
M. Fodor, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014,
p. 250. Iar pentru doctrina franceză, a se vedea J. Junillon, Règles générales de rédaction des actes de procédure, în S. Guinchard (coord.), Droit et pratique de la procédure civile. Droit intern et de l’Union européenne,
7^e éd., Ed. Dalloz, Paris, 2012, p. 396; instanța supremă a statuat că actul de procedură este orice act făcut în cursul și în cadrul procesului civil, de instanța de judecată, de organele auxiliare ale acesteia, precum și de ceilalți participanți la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală (TS, col. civ., dec. nr. 1330 din 17 septembrie 1968, în I.G. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952‑1969, Ed. Științifică, București, 1970, p. 772, nr. 197).

[xxiv] G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 363.